016. Capcana celorlalţi IV.

CAPCANA CELORLALŢI IV.

016

Dans în trei cu orchestră.

aradyut123

În cîteva clipe rămînem singuri. Glasul strident al lui Dan răzbătuse cu siguranţă şi reverberase pe toate culoarele subsolului. În mai puţin de un minut ajunge prima partulă de poliţie urmată de alte două la scurt timp. Unul din poliţişti părea a fi şeful dispozitivului, un mustăcios, dă nişte ordine scurte şi izolează rapid şi eficace locul. Se vede clar că ştia ce face. Doi dintre poliţişti ies şi rămîn în faţa uşilor dinspre holul de trecere dinspre metrou spre scările ce ieşeau la peroanele gării. De înţeles nu mă prea pot înţelege cu poliţiştii. Îngrijitorul care între timp renunţase să mai lustruiască robinetele lavoarelor ne priveşte cu un zîmbet un pic cam tîmp în vreme ce un zîmbet idiot îi vălureşte cînd şi cînd cutele care îi brăzdau faţa.

Înainte ca Dan să se decidă să intervină cumva în discuţie mă întorc spre cel care era în mod evident şeful dispozitivului instalat acolo. Încet, fără mişcări bruşte, cu mîna stîngă dau la o parte pulpana stîngă a Parkerului şi desfac şi vesta dînd la iveală hamul cu arma de sub braţul stîng. Între timp ridicasem sus de tot mîna dreaptă în mod semnificativ de predare. Poliţistul şef spune ceva răstit unui subaltern care imediat începe să turuie în microfonul staţiei ce îl avea prins pe umăr. Şeful se apropie de mine în vreme ce îşi trage în mîna dreaptă mănuşa tactică. Încet, cu grijă, desface cureluşa de blocare a hamului şi scoate arma ţinînd-o de toc cu două degete. O duce instinctiv la nas şi o miroase. Abia atunci vede urmele de sînge de pe crosa armei. Face ochii mari şi se uită întrebător la mine. Aşează arma pe unul din prosoapele albe din hîrtie de pe consola lavoarelor, lîngă cosmeticalele obişnuite ce se aflau acolo.

Între timp Dan se decide să ia atitudine şi începe să le explice poliţiştilor că eram împreună, sau mai exact că fusesem împreună înainte ca eu să intru la toalete şi că ne cunoşteam. Se apropie şi văd ca nu-şi mai poate dezlipi ochii de pe crosa Coltului care aproape atingea cu ţeava bolul cu monede de pe consola cu chiuvete. Peste faianţa albă, peste prosopul din hărtie de un alb orbitor, peste toate, un smoc de păr blond cenuşiu, mînjt cu sînge, contrasta cu decorul. Rămăsese prins sub prăselele crosei armei şi dădea peisajului o notă suprarealistă.

Poliţiştii îl percheziţionează pe Dan dar nu au ce găsi la el.

– Dane, explică-le domnilor că ar fi bine să mergem în spate, la cabinele de toaletă. Am pus pe unul la reveneală.

Cu precauţii care mie îmi par deja ridicole, trei dintre poliţişti formează un fel de dispozitiv şi se îndreaptă pas cu pas în direcţia cabinelor din spate. Noi îi urmăm încet, la distanţă împreună cu şeful şi cu ceilalţi poliţişti. Le indic uşa cabinei iar unul dintre ei o deschide cu mare precauţiune, în spatele lui ceilalţi doi aveau armele scoase.

Înăuntru, în cabină, aşezat cam cum îl lăsasem eu, “diplomatul” meu care mă invita insistent la nu ştiu ce ambasadă. Cu un disconfort locomotoriu evident, cu funcţiile vizibil alterate încerca să reacţioneze în faţa realităţii pe care sigur o percepea distorsionat. O privelişte departe de a fi plăcută, aşa cum stătea acolo, cu sîngele şiroind pe falca dreaptă şi în jos pe gît, pe sub gulerul jachetei.

O altă serie de comunicări prin staţie. Grupul nostru se divide la ordinul şefului mustăcios. Apuc să văd cum îi scotea actele din buzunar celui căzut şi suntem împinşi înapoi în zona cu lavoarele înainte să văd percheziţia celui căzut.

Un dispozitiv compact de patru poliţişti mă preia pe mine şi pe Dan. Încercau să nu atragă prea mult privirile celor ce treceau prin tunelurile pe care le traversam. Ajungem urgent la biroul poliţiei gării în vreme ce din urmă ne ajunsese şi mustăciosul, şeful. Biroul lor, plasat strategic la capătul peronului 1, pe laterală, era format din cîteva camere judicios împărţite. Ca o vizuină de vulpe. Fiecare cameră sau hol avea cel puţin trei uşi. Brusc aspectul acţiunii iniţiale a poliţiştilor se schimbase. Lucrau cu calm, metodic. Se sileau în mod evident să… nu facă nimic în vreme ce timpul trecea. Punga din plastic cu clip special de sigilare atîrna greu în mîna mustăciosului în vreme ce îi făcea loc într-un fişet care rămîne deschis. În altă pungă identică se apucă să sigileze şi cele două clipuri cu muniţia de rezervă. Actele mele sunt toate etalate pe un birou larg acoperit cu un strat de melamină suspect de albă şi curată dar ciobită pe muchii. Se tot foiesc. Experienţa mă învăţase că nu este bine să deranjezi pe cineva care nu ştie ce face. Aşa că tac. Dan preia şi el modelul şi încetează cu explicaţiile lui care nu se mai terminau. De undeva, venind pe o uşă interioară, o poliţistă roşcată, tînără şi bine făcută intră cu o tavă mare în braţe şi trînteşte uşa la loc cu călcîiul într-un gest deja bine învăţat. Pune pe masă tava. Un termos mare argintiu, din acelea cu capac şi pompă trona în mijlocul unei sumedenii de păhărele din plastic, un pahar mare din sticlă mată plin cu linguriţe din plastic şi ele. O cutie din carton cu cubuleţe micuţe de zahăr şi un tetrapack nedeschis cu lapte condensat. Şeful se serveşte primul şi ne îndeamnă şi pe noi. Mă gîndesc, în mod ciudat nu se apucase nimeni să completeze vreun formular ceva, vreun capăt de proces verbal. Eu, venit din ţara unde mama-lu’ proces verbal era baza sesizez lipsa episodului cu pricina. Asta însemna că de fapt acum nu făceam altceva decît să aşteptăm.

Ne bem cafelele în linişte. Liniştea lor nu a mea. Eu îmi preparasem cafeaua cu mult lapte şi pusesem vreo patru cuburi de zahăr în ea. Ştiam că trebuie să fiu alert şi îmi asiguram necesarul de glucoză. Roşcata aduce şi un tetrapack de doi litri de suc de mere. Nici nu apucăm să gustăm din sucul de mere că pe uşa dinspre intrare intră un cuplu ciudat. Iniţial mă mir că erau “neînsoţiţi”. Unul părea a fi dintre proxeneţii care îşi făceau veacul prin gară iar pe al doilea în mod cert îl văusem printre “valutiştii” de pe treptele peronului unde aşteptau taximetriştii. Mutre de şmecheri.

Şeful, mustăciosul, sare rapid în picioare cu un aer de slugărnicie nedisimulată şi după cum înţeleg eu încearcă să dea un fel de raport în vreme ce îşi tot muta greutatea trupului bine hrănit de pe un picior pe altul. I se face semn să tacă şi amuţeşte brusc.

Unul din cei nou veniţi vorbea româneşte ca pe la Cluj, cursiv iar celălalt, “valutistul” scotea din el un fel de border-English, cam ca pe Rio Grande. Oricum, se chema că facem schimb coerent de informaţii.

– Domnilor, luaţi loc, mai beţi o cafea sau un suc. Noi lămurim repede problema aici şi mergem în treburile noastre. Bine că cel din toaletă nu s-a rănit prea tare cînd a căzut pe treptele alea ude. Omul avea şcoala comunicării, în trei propoziţii ne explicase cam totul. 1. Deja era la curent cu situaţia. 2. Să fim liniştiţi şi calmi, să ne bem cafelele. 3. Treburile cu poliţia le vor lămuri ei. 4. Noi urma să mergem altundeva. 5. În toaletă nu se petrecuse nimic ilegal, de fapt nu se întîmplase nimic. Şcoală înaltă, model de comunicare eficace.

Interesantă abordare şi în mod cert nu una de miliţian.

Fără prea multe ceremonii adună toate actele noastre, pungile cu arma şi muniţia, actele, totul într-un sac mai mare din plastic. Se întoarce spre mine:

– Şi ţie tot Smith & Wesson îţi place? Normal, nu dă rateuri, nu lasă cămăşile cartuşelor la faţa locului. Bine că n-ai tras.

Eu nu găsesc cu cale să răspund. Ce naiba puteam să mai răspund. Ne pescuise pca pe nişte peşti în vana din baie. Operaţiunea de preluare continuă.

Nu tu hîrtii, nu tu procese verbale sau rapoarte. Văd că preiau şi două rolfilme cu pelicule foto tocmai aduse de roşcata care ne adusese cafelele. Probabil pozele făcute la faţa locului, jos în toaleta publică. Le aruncă şi pe acestea peste lucrurile din plasa aia mare. Părem a ne pregăti de plecare. Eu îmi făceam griji acum cu bagajul lăsat la casetele de la subsol. Parcă ghicindu-mi gîndul cel cu aspect de “valutist” scoate capul pe o uşă şi cheamă un poliţist înăuntru. Văd că îi dă cheia casetei unde aveam eu lucrurile. Probabil că o recunoscuse şi o luase din lucrurile pe care poliţiştii le prelevaseră de la mine. Mai fumăm cîte o ţigară oferită de cel cu aspect de proxenet, staţia de emisie recepţie a şefului cîrîie ceva, mustăciosul dă din cap ş ne face semnul internaţional cum că totul este OK. Era limpede, urma să ne mişcăm de acolo. Ne ridicăm în picioare, şi eu şi Dan ne aşteptam la ceva măsuri speciale, cătuşe, escortă, ceva de genul acesta, ca pentru înarmaţi şi periculoşi.

Nimic din toate acestea. Ieşim liberi la peronul 1, un grup de călători proaspăt sosiţi ne înghite generos şi ne mişcăm cu toţii spre ieşirea dinspre peronul cu taxiuri. Coborîm treptele late. Numai Dan şi cu mine împreună cu cei doi civili ciudaţi. Trecem în parcare. Ne îndreptăm spre o Dacie breack neagră nou nouţă, făra însemne distinctive, fără antene, cu numere regular, locale. În lumina dimineţii de februarie un vultur imperial imens se odihnea pictat pe capota Daciei. Într-una din gheare ţinea farul din stînga al maşinii. Kitch-ul la el acasă. Clujeanul mă cheamă în spatele maşinii, ridică uşa din spate şi îmi arată sacul de voiaj:

– Ăsta este al tău, nu? Dau afirmativ din cap. Habar nu am cum ajunsese acolo dar probabil că unul din poliţişti o scosese din caseta depozit şi o dusese acolo.

Mă pofteşte să iau loc în faţă, lîngă şofer, lîngă “valutist”. Dan, în spate iar lîngă el se urcă proxenetul vorbitor de limbă română. Ne urnim din loc în vreme ce clujeanul ne explică o poveste despre nu ştiu ce grupare misterioasă care ne pusese gînd rău mie şi lui Dan. Aici chestia devenea lipsită de suport. Ce puteam eu avea comun cu Dan pe care-l cunoascusem cu nici două zile în urmă?!

Ceva suna fals, ca naiba. Urmăresc atent traficul şi îmi iau repere pentru a şti unde naiba eram duşi. Pentru cazul că vom mai ieşi. Cîndva.

În minte îmi încolţeşte un gînd. Văd că după un mic ocol ne întoarcem pe bulevard, trecem pe lîngă Gara de Nord şi apucăm spre Oktogon tér. iar cînd ajungem aproape de piaţa Oktogon ne înscriem pe bandă pentru a vira la stînga. Mă gîndesc, la naiba, ce mai vor ăştia să verifice la garsoniera unde locuisem, acolo lăsasem totul curat. De cine ţineau ei dacă ştiau unde locuisem? De la poliţie nu erau sigur. Nici străini nu erau să ne ducă pe la vreo ambasadă, ca cei ce ne urmăriseră. În vremea asta văd că ne înscriem în piaţă pe breteaua de virat la stînga, ceea ce şi facem rapid dar nu o luăm la drepata imediat, pe Andrassy ut, pur şi simplu ne întoarcem imediat în direcţia de unde veniserăm. Ne încadrăm pe breteaua ocolitoare şi ne întoarcem pur şi simplu către Gara de Nord, pe prima bandă a drumului.

Nu am vreme să mă dezmeticesc, după prima sută de metri cotim brusc la dreapta, apuc să văd, Aradi utca. Mergem cîteva sute de metri, oprim brusc cotind la dreapta şi aproape că ne proptim într-o poartă masivă. Claxonul nostru sună nervos de două trei ori şi jumătate din poartă se deschide trasă de un individ solid într-o uniformă stranie. Dacia intră în curte, în spate se trînteşte poarta la loc. În faţa noastră un grilaj metalic masiv şi înalt. La naiba! Furat de peisaj abia apucasem să văd o frîntură de clipă o placă mică pe peretele clădirii: Nemzeti Bistonság. Securitatea Naţională. A lor.

r3n