015. Capcana celorlalţi III.

Capcana celorlalţi III.

015

Dans în trei.

hupolbw2

Ieşisem din duş cînd îl aud pe Dan foşgăind prin cameră. Pun de cafea şi mă apuc să pregătesc o omletă mare cu bacon. Dan apare mototolit de somnul zbuciumat şi mormăie ceva in vreme ce termină brusc un prim pahar mare de suc de portcale.
– Mă bag şi eu la un duş, zice el întorcîndu-se în cameră să-şi ia cele necesare.
– Foarte bine, ai vreme pînă termin eu pe aici.
Mă reîntorc în cameră, fac un pic de ordine şi mă îmbrac să fiu gata de plecare. Pun la îndemînă un ghid al oraşului cu hartă amănunţită. Revin la aragaz, termin treaba cu omleta, o pun în farfurii, torn cafeaua în ceşti şi mi-o prepar pe a mea, un cub de zahăr şi nişte lapte condensat „Irish”. Aroma de cafea se amestecă bine rimînd cu after-shave-ul Pino Silvester. Scot o foiţă din pachetul de Rizla şi răsucesc o ţigară din punga cu Black Captain Royal. Aprind ţigara. Cavendish cotropeşte camera. Eh, abia acum mă pot relaxa, miroase bine tot amestecul ăsta barbar de arome.
Apare şi Dan. Trage după el o dîră de Old Spice classic. Parcă mai pierduse din cearcănele de sub ochi. Trece în cameră de unde revine rapid gata de acţiune, care acţiune o fi să fie.
– Ei, cum o dăm azi la întors? face el aşezîndu-se în faţa omletei.
– Putem rupe programul în două, de dimineaţă şi cît este lumină nu putem face mare lucru. Aici să vii tu cu idei. Mai pe seară ne facem de lucru cu respectivul dacă mai este după coada noastră. Mă opresc şi sting ţigara din care trăsesem doar vreo trei patru fumuri.
– Bun, fac eu un traseu şi pînă pe la cinci după amiază avem pe unde să ne alergăm caii în locuri suficient de sigure, publice şi cu lume pe care o cunosc. Face o pauză, rămîne o clipă cu furculiţa goală în aer, o pune jos şi ia o gură mare de cafea, aşa neagră cum era, nepreparată. Chestia este să fim safe pînă se întunecă şi să avem oricînd cale liberă să revenim aici.
Ne terminăm omletele în tăcere şi ne apucăm să studiem hărţile pe care le întinsesem pe masa din bucătărie în vreme ce el spălase vasele şi căutase locuri pe unde să le pună. Constat că din nu ştiu ce motive stranii mă înţelegeam foarte uşor cu individul ăsta pe care îl cunoscusem de nici 24 de ore. Ori eram eu dispus să accept orice ajutor, ori era el „dresat” să se facă plăcut şi dezirabil, ori era pură întîmplare. Hm. Nimic nu este întîmplător, nimic nu este ceea ce pare.
Ne îmbrăcăm şi ne pregătim să ieşim în lumea mare, străină şi ostilă. Se apropia de ora zece. Dan stă cu ochii pe mine în vreme ce eu îmi potrivesc Coltul 38 în hamul de sub vestă, îmi pun în buzunare clipurile de rezervă şi îmi iau pe mine Parkerul verde închis, cu fermoarele lui mari şi multe. Aveam tot necesarul pentru ziua aceea împărţit prin toate buzunarele. Dan îşi ia şi el geanta lui de voiaj, un Samsonite din material textil, negru-argintiu metalizat. Confortabil, încăpător şi uşor de purtat. Nu mai văzusem modelul pînă atunci.
Hotărîserăm că nu mai are rost să mergem separat. Treaba de ieri seară cu Volvo-ul ne lămurise dacă mai era nevoie. Încui uşile, travesăm curtea interioară rectangulară, descuiem poarta solidă de lemn tăiată în portalul imens al intrării în curte. Prin poarta aceea imensă intraseră caleştile cine ştie cui pe vremea Marelui Imperiu. Noi ne mulţumeam cu poarta mică, pietonală.
Refacem agale, la pas, calea de o staţie de tramvai pînă la Gara de Nord. Acolo, undeva în laterala peroanelor Dan mă duce printr-un labirint de mici depozite de mînă în ceea ce numeau cei de acolo „West-End”. Pe o platformă mare, asfaltată, un careu de magazinaşe şi boutic-uri cu tot ce ai fi avut nevoie. Tot ce ai fi avut nevoie îm versiunea imitaţii & „China”. Nu pot să nu observ că toţi patronii sau ce or fi fost ei pe acolo îl salutau pe Dan ca pe unul de al casei.
În vreme asta am tot stat cu ochii în patru. Nici naiba nu era pe urmele noastre. Nu tu sportivul acela turist, nimic. Noi ne învîrtim continuu şi la un moment dat coborîm de pe platforma cu magazine la nivelul trotuarului, o luăm la stînga spre intrarea principală în gară dar coborîm scările spre labirintul subteran. Nimeni după noi. Dan mă duce aţă spre barul unde îl cunoscusem ieri. Intrăm şi este primit ca la el acasă. Masa lui era liberă. Era de fapt rezervată. O fată, toată numai zîmbete, vine agale către noi. Observ că şi vreo doi din cei de la mesele de acolo privesc spre Dan cu interes. Unul se ridică şi vine direct la noi la masă.
– Salut Dane, face el, am mesaj de mulţumire de la Costi şi Fane. A ajuns, s-au întîlnit cu taică-tu’. Totul este mai mult decît OK.
– Meseria este meserie, Loţi, ori o faci ori te laşi. Pe unde ai maşina?
– Ştii că nu o prea pun în rînd la aşteptare să nu încurc colegii, este la capătul peronului, de ce, ai nevoie?
– Nu, nu chiar acum. Uite aici, fă cunoştinţă cu un amic din ţară, categoria „grea”.
Dau mîna cu respectivul.
– Loţi, Kovacs Loţi. Tot din Cluj. De acolo eşti şi tu?
– Nu, eu sunt un Dan, din Bucureşti.
– Aha, venit recent, nu? Eu sunt de o vreme aici, cu familie cu tot. Temporar m-am aranjat, Dan mi-a scos chiar şi o licenţă de taximetrist, ne descurcăm.
– Aha, fac eu, probabil că îl ştii pe Balint, el mi-a dat un pont cu o chirie, aproape de aici şi bună.
– Cine nu-l ştie pe aici. Cred că ştii că ofertele lui bune şi ieftine sunt toate „însemnate”.
– Bănuiam eu ceva dar cum nu am gînduri necurate nu am de ce mă feri de poliţia de aici. Mai am aproape 30 de zile să stau legal aici. Loţi se uită la mine, se uită la Dan, apoi se decide şi zice
– Ştii că nu sunt doar presarii pe fir, mai sunt şi ăia de la fosta securitate, şi ceva ruşi mai sunt pe aici.
– Bun, şi ce treabă am eu cu ei. Am venit în pace, stau în pace. Fac totul ca să fiu lăsat în pace pînă mă decid unde să merg mai departe.
– Fiecare vine cu o strategie de acasă, asta se pare una bună şi s-ar putea să reuşească dacă te mai ajutăm şi noi, intervine Dan.
– Eu vă zic baftă la amîndoi, spune Loţi simţind că am dori să rămîne singuri. Se ridică, dăm mîna cu el.
Ne vedem o vreme de oranjadele noastre.
– Dane, ai idee unde găsim aici nişte Marlboro cartonat scurt, roşu, cu filtru? Dar din alea pe bune.
– Nicio problemă, cîte vrei?
– Păi să fie un carton dacă sunt pe bune şi nu sunt la preţuri aiurea.
– Stai o clipă, zice Dan, se ridică, merge la tejghea, o ocoleşte şi intră în camera din spate unde zăboveşte preţ de vreo cîteva minute. În vremea asta eu sunt numai ochi la forfota oamenilor care trec prin faţa vitrinelor barului. Nimic suspect. Dar chiar nimic. Dan se întoarce cu un ziar împachetat aşa, pe lung şi îşi reia locul la masă.
– Gata, am luat. Este la preţ de primă mînă. Nu găseşti original la preţ mai mic. Şi are dreptate. Piaţa stătea la preţuri de minim trei ori mai mari. Ce facem? Hai să ne mai mişcăm. Să o facem un cerc mai larg tot pe aici prin zonă. Prea e linişte pe aici.
Zis şi făcut. Pune ţigările la el în geantă, ne ridicăm, moment în care vine un tip spre el, zîmbind şi îi întinde un teanc de şerveţele împăturite în două. Nu zice nimeni nimic. Nici respectivul nici Dan. Trecem mai departe spre uşa de ieşire, Dan se întoarce cu faţa spre mine, cumva ferit de privitorii străini, scoate dintre şerveţelele respective un teanc de mărci. Le numără. Şapte hîrtii de 100 şi ceva mărunţiş. Ieşim în faţa barului în vreme ce îl aud pe Dan
– Bine faci, bine găseşti… şi se hlizeşte complice la mine. Mîine am un alt „transport”. Ceva făcea el acolo, în gara aia, el ştie ce. Banii ieşeau singuri. Nu găsesc cu cale să comentez. Îl aud din nou,
– Ştii ce, hai să ieşim sub Universalul ăsta, ne oprim la cabina aia unde se fac fotografii la minut, de acolo vedem bine totul în jur, e numai sticlă.
– Da, şi noi suntem fix ca nişte peşti în acvariu, ripostez eu.
– Păi nu asta vrem, vine răspunsul lui scurt la care nu mai am replică.
Ajungem lîngă cabina aceea, Dan avea dreptate, vedere panoramică, nu alta. Ne facem de lucru o vreme, eu îmi găsesc la un magazin mic de specialitate un set de baterii pentru agenda electronică. Trecuseră deja mai bine de două ore.
– Ştii un loc unde să luăm un fel de prînz, aşa mai devreme? Că mai încolo poate suntem ocupaţi.
– Da, cum să nu, bănuiesc că nu vrei ceva fast-food.
– Sigur nu, un loc unde să mai putem lălăi o vreme dar să nu fie ascuns, să fim la vedere. Chiar aş vrea să ştiu treaba asta rezolvată azi. Văd că tu ai treabă din nou mîine…
– Eh, treaba mea merge de la sine, eu doar trebuie să „ung” rotiţele cînd şi unde trebuie. Tata ştie unde sunt programările de sosire ale oamenilor. Eu doar un telefon trebuie să mai dau şi să trimit „coletele” la însoţitorii din trenuri.
În timp ce vorbeam mă conduces pre un fel de bistrou, ceva mai răsărit, intrăm şi constat că nici acolo Dan nu era străin. Căutam o masă la fereastră chiar acolo unde perdelele gen tirolez făceau o pauză. Vedeam bine bulevardul, ne vedeam perfect din bulevard.
Comandăm. Eu vroiam ceva solid, consistent. Am luat un steck de vită cu două ochiuri, ceva acritură şi un bucsai condimentat ca ganitură. Culmea, aveau decaff şi amandine proaspete. Dan vrea ceva ciorbă şi nu mai ştiu ce carne cu varză.
Mîncăm în linişte. Eu fac pauze şi apuc să-mi schimb bateriile la agenda electronică. Reuşesc performanţa şi pierd o groază de date. La naiba, eram cu un ochi pe masă la ce făceam, cu altul pe bulevard, la vînzoleala de afară. Dan scosese o agendă mare din piele şi cu ocazia asta îi văd şi paşapoartele, avea unul verde, românesc şi unul albastru, tot românesc. Şi într-un teanc de alte acte mai văd cotoarele altor două paşapoarte. La naiba, nu era treaba mea. Ne mai punem odată de acord cu traseul de urmat, găsisem o rută pe care o cunoşteam oarecum bine amîndoi. De data asta insist şi plătesc eu.
Ieşim şi o luăm spre metrou. Excursie lungă.
Timpul trece, trecem şi noi prin toate îmbulzelile din staţii. Ajungem la staţia terminus, la Örs Vezér Tér şi încă nu depistasem pe cineva pe urmele noastre. Niciun fel de urmărire din cele uzitate în medii aglomerate, nici din spate, nici cu preluare, nici „din faţă”. Nimic. Începusem să intru la idei. Asta putea însemna că ori renunţaseră, ceea ce era puţin probabil după modul agresiv la care procedaseră ieri, ori ştiau de la bun început unde merg. Ori asta încă nu fusese în discuţie între mine şi Dan. Exclusă chestia cu tracking-ul. Prea scump, prea sofisticat, mult zgomot pentru nimic.
Parcă pentru a-mi răspunde dialogului interior, odată ce ieşim din pasajul subteran de la metrou, pe cînd treceam pe lîngă reperzentanţa Mashpriborintorg (Машприборинторг), societate comercială pe acţiuni a … serviciilor foste sovietice, simţim şi eu şi Dan că nu mai suntem „singuri” pe lume. Aveam din nou o coadă de toată frumuseţea.
Un tip înalt, elegant, bine făcut dar mai ales foarte jovial, spilcuit. Cînd a simţit că îl studiem ne-a oferit un zîmbet larg. Oarecum complice dar prevenitor.
Coborîm din nou în subteranul staţiei, cu un efort reuşim să ne orientăm corect şi ieşim din nou la suprafaţă la peronul unde era capătul unor linii de troleibuze. Caut din ochi linia 85. Nu era nicăieri. La naiba, nu era nicăieri în jur, ne aflam chiar la peronul liniei 85.
Dacă ne-am fi grăbit am fi prins un „85” care tocmai plecase în vreme ce umbra noastră era încă la ieşirea din pasaj. Dar noi altceva ne propusesem. Parcurgem agale peronul pînă la capăt studiind pe cei ce erau încă acolo. Pe linia respectivă de troleibuz fusesem acum trei zile căutînd pe cineva într-un cămin mare de nefamilişti. Ştiam că după ce trece de căminul respectiv strada avea un traseu rectiliniu lung, lat dar nu înainte de o curbă foarte foarte strînsă, aproape de un parc pustiu, părăsit.
Bun. Acum localizasem amîndoi punctul de unde aveam să pornim mai departe. Urma să ne pierdem vremea vreun ceas pînă venea înserarea. Ieşim din zona peroanelor, trecem bulevardul şi ne pierdem în puzderia de oameni care bîntuiau prin zonă. Oamenii reveneau de la serviciu, în jur cartier relativ modern de blocuri şi un Mall. Alegem clădirea albastră lucioasă al magazinului IKEA. Ne pierdem în maruntaiele complexului nordicilor ăstora meticuloşi. De prima dată mă frapaseră săgeţile lor indicatoare de pe pardoseală şi schiţele lor detaliate, codurile atot stăpînitoare ale produselor, scrise cu litere mai mari decît denumirile produsului.
La parter luăm nişte cîrnăciori cam palizi şi nişte dulceaţă de merişoare în loc de muştar. Plus Cola. Spilcuitul nostru, jovial în continuare, se serveşte şi el cu o cafea de la automatul aflat la nici zece metri de noi. Ne terminăm gustarea şi ne pierdem prin magazin. Nici nu băgăm de seamă cînd trece de cinci jumătate. Era aproape şase. Cert începuse să se întunece afară. Căutăm o ieşire din magazin, o anume ieşire. Era una care dădea pe o pasarelă dublă. Aceasta traversa bulevardul către intrarea spre metrou dar mai ales către peroanele de troleibuze. Şuvoiul de maşini de sub noi îşi combina luminile ameţitoare în mod ciudat cu reclamele multicolore din zonă iar noi ne aflam exact la înălţimea reclamelor. Deasupra noastră, arborada strălucitoare a reclamei staţiei de benzină aflate sub noi, pe ambele sensuri de mers al bulevardului.
Nu aveam temeri. Traversăm pasarela cu spilcuitul după noi. Ajungem la peronul lui 85. Ne asigurăm că spilcuitul va avea şi el vreme să ne urmeze şi ne suim în unul din troleibuzele ce urmau să plece în cursă pe linia 85. Pun la punct cu Dan ultimele detalii, urmăritorul se suise pe uşa din faţă, de la şofer. Avea pe el un fel de loden scurt, sport, cafeniu roşcat dintr-un material scump. Se poziţionase undeva pe la mijlocul maşinii şi nu părea a ne da prea multă atenţie. Se apropia staţia la care trebuia să coborîm. A 5-a. Ştiam sigur acum configuraţia terenului, prima dată cînd venisem coborîsem cu o staţie mai devreme şi parcuresem cu piciorul zona. Era acolo un părculeţ cu ceva pomi şi nişte arbuşti înalţi formînd tufe dese, totul lăsat în paragină. Casele erau foarte rare şi oricum aşezate toate undeva în fundul proprietăţilor, nu la stradă. Loc numai bun să discutăm un pic cu urmăritorul nostru.
Coborîm, noi pe uşa din spate, spilcuitul pe cea din mijloc. Îşi aprinde o ţigară. Nici ţipenie de om prin jur. Merg cu Dan pe partea străzii unde era o alee de vreo douăzeci de metri ce dădea în parc. Dau mîna cu Dan, ne luăm evident larevedere. Dan intră în parc şi o ia la stînga urmînd să se reîntoarcă în aleea centrală a parcului dar în spatele urmăritorului. Eu îmi continui drumul pe aleea centrală luminată din loc în loc de cîte o lampă pe cîte un stîlp curbat înalt. La ultima verificare spilcuitul era în urma mea. Acum nu-l mai văd. Din lateral apare şi Dan, după o vreme, nedumerit.
Ne întoarcem instinctiv înspre cealaltă intrare în parc, în spatele nostru. Ei bine, spilcuitul era acolo, îşi fuma veşnica ţigară. Schimb o privire scurtă cu Dan, trag de vestă şi scot Coltul 38 la vedere. Îndreptat în jos, în mîna dreaptă, cu degetul arătător în lungul butoiaşului şi a ţevii.
Schimbăm tactica. Îl vom stresa noi pe urmăritorul nostru. Care era problema? În mod cert nu era vreun oficial local şi nici nu ţinea de vreo instituţie locală.
Facem rodul urmărind spilcuitul. Nici ţipenie de om în parc la ora aceea. La ieşirea din parc, pe aleea aceea dreaptă de vreo douăzeci de metri intenţionam să îl ajungem. Tipul se grăbise. Era chiar în buza parcului în momentul în care noi mai aveam vreo 10 metri pînă la el. De somat nu se punea problema să îl somăm. Şi dacă am fi făcut-o, în ce limbă? În mandarina de coastă? La naiba, trebuia să îl fi prins cumva mult mai aproape pentru a fi putut „convingători”.
Pe bulevard, din stînga noastră, dinspre acea curbă nefirească a drumului apare o Lada Niva, cu proiectoarele aprinse, cu fază mare, încalecă lejer bordura şi face un scurt derapaj. Un drift perfect. Uşa din faţă dreapta se deschide şi spilcuitul nostru, aruncă ţigara pe jos şi se suie absolut calm şi firesc pe locul de lîngă şofer. Maşina se urneşte din loc foarte foarte încet, fără grabă. Numerele sunt numere locale, placa din spate, suspect de curată, luminată perfect. Dar ce mai conta. Era clar că nu se ascundeau.
Rămînem singuri în stradă. Prea mîndri nu aveam de ce să fim. Măcar ştiam acum sigur că sunt profesionişti. Nu ştiam ce vor, pentru cine lucrează.
Refacem drumul pînă în staţia lui 85. Măcar troliebuzul ăsta nu se lasă aşteptat şi apare clătinîndu-se agale pe bulevardul cu gropile lui desfundate. Ajungem la Örs Vezér Tér. Drumul plicticos pîna la Oktogon Tér. Nimeni după noi în metrou. În momentul în care trecem colţul de pe Oktogon Tér pe Andrassy, chiar lîngă clădirea băncii, ne ajunge un Opel Vectra model recent care trage la bordură la vreo cincisprezece metri în urma noastră. Cănd intrăm pe Ötvos ut. în spatele nostru, din nou, acelaşi individ spilcuit. Era limpede. Fusese o preluare din faţă atîta vreme cît erau convinşi că aici ne vom întoarce.
Ne retragem înfriguraţi în garsonieră şi o vreme rămînem cu ochii pironiţi aiurea pe televizorul care măcina ştirile din Golf. E limpede din ce cauză toate locurile publice erau înţesate de poliţişti înarmaţi pînă în dinţi. În aer plutea ceva, nu ştiu ce, dar a pace nu mirosea.
Ne smulgem din apatie, ne facem „programul de seară” şi rumegăm situaţia la rece. Cît de la rece puteam. Habar nu aveam de cine să mă feresc. De cine să ne ferim. O schimbare de domiciliu ar fi fost binevenită. Nu era o problemă, bani aveam, şi el şi eu. Piaţa era destul de ieftină, oferta bogată.
Fumăm o ultimă ţigară.
– Dom’le, eu nu am mai întîlnit aşa ceva. Şi am umblat ceva din ’89. Uite care este treaba, eu ies pînă la ABC-ul din colţ să-I dau telefon lui tata. Pur şi simplu vreau să mai rămîn vreo cîteva zile, oricît, cît trebuie pentru a descîlci treaba asta care deja mă calcă pe nervi.
Ia pe el haina, îşi ia portofelul, lasă toate lucrurile şi borseta cu acte unde era aruncată pe pat şi iese pe uşă. Îl văd de după draperii traversînd curtea spre poartă. Eu încep să-mi fac bagajul. Îmi pun în sacul de voiaj puţina mea avere, îmi distribui banii şi actele în buzunare şi borseta marsupiu şi în centura tactică, lată. Cu ochii pe ecranul televizorului fără să văd nimic de acolo mă gîndesc. Există momente în viaţă cînd dacă este scris ca lucrurile să meargă rău, aşa vor merge. Nu pentru că tu ai fi greşit cumva, nu pentru că ai ales soluţia sau mişcarea greşită ci pur şi simplu pentru că aşa cer legile incontrolabile ale probabilităţii.
Dan se întoarce destul de repede. Pe stradă nu mai era nimeni. Doar poliţistul de gardă de la ambasada Spaniei.
Ne culcăm şi adormim rapid. Dorm un somn greu, obositor. Alarma agendei sună la 04:50. Ne sculăm mişcîndu-ne parcă în reluare. Verific încă odată locul să fi luat totul şi să fi stins convectoarele de gaz şi focul de la centrala de la baie. Încui şi las cheile în căsuţa poştală din curte. Încui căsuţa poştală şi arunc cheia căsuţei poştale prin fantă, înauntru.
La 05:15 eram deja în Gara de Nord. Nu aveam pe nimeni după noi. Punem bagajele în căsuţele de depozit cu cifru care împînzeau subsolul în faţa Gării de Nord. Barul prefereat al lui Dan era deschis şi nu pot spune că am fi fost primii clienţi. Cafele şi nişte sandviciuri cu şuncă, crocante şi calde. Suc de portocale. Dan se duce în spatele barului unde o uşă îngustă dădea către o toaletă.
Eu ies în faţa barului şi îmi fac de lucru în faţa vitrinelor lui unde era un stand compus din nişte butoaie artizanale, se vindea acolo rachiu şi vin fiert. Realizez că de fapt trebuia să merg şi eu la toaletă. Apare Dan şi îl văd cum se schimbă la faţă privind peste umărul meu.
Nu mai eram singuri. Doi indivizi se uitau la noi cu insitenţă.
– Dane, hai să vedem care este treaba. Tu intră înapoi în bar. Eu o iau pe culoar în dreapta, ştii, înspre grupul acela de toalete publice, îi plimb un pic şi pe la metrou. Să vedem după cine se iau.
– Bun, dacă se iau după tine, în cinci minute sunt în hol, la toaletele publice. O iau din loc.
Rămăsesem doar cu un singur urmăritor. La peron tocmai sosise o garnitură de metrou, aglomeraţie de nedescris. Decid să mă lipesc de garnitura de metrou care se golea, urc şi, nu credeam că aşa ceva se poate întîmpla şi în realitate. Cobor rapid printre uşile ce se închid. Urmăritorul meu rămîne în metrou ca un bou cu nasul lipit de geam şi pleacă undeva la dracu’, spre Sud… Ca în filmele acelea proaste. Cel puţin o staţie tot se va plimba.
Mă îndrept spre grupul de toalete pe care îl stabilisem cu Dan. Trecătorii se răriseră.
Întru în toaletă. Lumină puternică, totil străluceşte de curăţenie, din nişte boxe mascate Radio Bridge revarsă muzica “anilor Woodstock”.
Bătrînul îngrijitor lustruia un robinet, eu pun mărunţişul într-un bol. Trec de chiuvete şi instinctiv mă aplec să vad pe sub uşile cabinelor care se opreau la trei palme deasupra gresiei lucioase. Nimic. Nimeni.
Aleg o cabină.
Cînd l-am auzit era prea tîrziu. Deja era sprijinit pe omoplatul meu stîng şi mă împinsese în uşa deschisă la maximum a cabinei.
– Stai liniştit, ţine mîinile la vedere. Scoate uşor paşaportul. Tu vii acum cu mine! La ambasadă! Mergi acasă! Vorbea o limbă română limpede, fără accent. Acum te întorci încet cu faţa, fără prostii. Suntem mai mulţi, nu glumim. Vorbea cam mult, după gustul meu.
Ajunsesem aproape la jumătatea mişcării de rotire avînd în mîna dreaptă Coltul 38, greu în loc de paşaport. Îi simţeam ţeava şi cătarea în palmă iar degetul arătător îl aveam proptit în garda trăgaciului, în spatele trăgaciului. Destind violent braţul pe rever. Crosa armei îi devastează de jos în sus maxilarul drept brăzdînd într-o tăietură largă si urîtă pometele obrazului şi tîmpla dreaptă. Nu pot uita mirarea din ochii lui. Repet lovitura de sus în jos chiar în moalele capului în vreme ce el se muiase deja. Locul se umpluse de sînge.
Îl trag în cabină şi încerc să îl aşez pe scaunul de toaletă dar se prelinge moale pe lîngă el. Închid cabina, trec în camera unde îngrijitorul îşi făcea de lucru pe la chiuvetele strălucitoare. Băgasem arma la loc în toc.
Mă întorc spre uşa de ieşire unde îl văd pe Dan. În spatele lui, spilcuitul şi sportivul din prima zi. Nu e bine. Nu e bine de loc.
Dan îşi revine primul, deschide gura şi urlă cît îl ţin bojocii: RENDÖRSÉG! RENDÖRSÉG! RENDÖRSÉG!
Avea perfectă dreptate, era momentul să mai facă şi poliţia cîte ceva. Nu poliţia era atunci răul cel mai mare.

r3n