014 Capcana celorlalţi II

CAPCANA CELORLALŢI II.

 

014.

Inrarea.

np

Sunetul strident al telefonului răzbate din camera ofiţerului de serviciu. Îi pot zări umbra prin uşa întredeschisă cum se agită încercînd să-şi scuture somnul care-l cotropise. Este trecut de trei dimineaţa. Drumul ocolit care durase mai bine de două ore cu maşina care mă preluase de la sediul oficial al Siguranţei Naţionale de pe Arady ut. se terminase brusc în parcarea din faţa corpului de control.

Persanii au o vorbă: niciun drum, chiar dus până la capăt, nu te duce nicăieri, tu rămîi mereu cu tine. Iar eu eram aici, cu mine, în spatele meu se închiseseră cele două rînduri de porţi înalte de şase metri. În parcarea din faţa corpului de control gerul uscat mîngîiat de vîntul ce pîrjolea pusta îşi făcea de cap jucîndu-se cu fumurile rarelor hornuri. Hungaroring. Atît apucasem să văd pe una din plăcile de la ieşirea din ultima localitate. Abia începuse a doua decadă a lunii Februarie.

În mai puţin de trei luni lăsasem în urmă podişul ars şi roşu al Anatoliei, verdele veşic al cartierului Çankaya, bulevardul Kavaklidere al Ankarei, Luna mirată privindu-mă pe malurile Bosforului, albastrul nepămîntean al Latakiei, apele mediteranei. Coasta cenuşie a portului Kope. Înşirasem sub roţile trenului un ocol de la Koper, la Ljubliana, prin nămeţii de la Jesenice lăsînd în dreapta mea o Austrie înzăpezită şi oprindu-mă pentru un răgaz în Nova Gorica. Şi iar apele mării Adriatice peste care în zilele senine răzbăteau clopotele din Laguna Veneţiei. Toate acestea îmi defilau sub pleoapele lăsate în vreme ce aşteptam pe bancă în faţa biroului ofiţerului de serviciu.

Între timp intraseră la căldură şi însoţitorii mei. Şeful escortei, un roşcat bine hrănit, genul „specialistului” care transgresează toate faliile şi fracturile social-politice, totul sub motivaţia raţiunilor de stat dar mai ales pentru asigurarea siguranţei statului. Celălalt, un ofiţer tînăr, valul nou, ochi vii, foame de putere, creiere proaspăt spălate. Al treilea, unul care nu făcea decît oficiul de translator, avea aerul unui învăţător de ţară.

Se deschide o uşă laterală, ofiţerul de serviciu sare slugarnic să dea un fel de raport personajului grotesc care intrase. Un individ gras, crăcănat, cu faţa buhăită, un maieu de culoare incertă se îţea de sub un veston neîncheiat peste nişte pantaloni de pijama vineţii. Un schimb scurt de cuvinte între roşcatul care mă adusese şi care părea să dea porunci crăcănatului, crăcănatul dădea din cap slugarnic. Dah, ce ţi-e şi cu oamenii ăştia care vin de la „centru” în puterea nopţii.

Niciun act, nicio formalitate, fără urme prin registre. Translatorul îmi explică, îmi iau puţinele bagaje, ieşim pe aleea dintre blocurile verzi cenuşii în inima gerului şi a vîntului. Al doilea bloc pe stînga, pe aleea centrală venind de la porţile duble înalte de la intrare. Aşa arăta noaptea interiorul unei şcoli speciale de poliţie.

La parterul blocului ne oprim la un fel de cameră de recepţie, mi se spune să iau cu mine doar strictul necesar. Eu păstrez borseta cu actele, cele pe care încă nu mi le luaseră şi pachetele primite de la şefa de cabinet de la Siguranţa Naţională pe Arady ut. Pe holurile pustii se aud paşi, cineva se mişcase la intrarea noastră.  Apar nişte indivizi în uniforme de comando ciudate, înarmaţi ca la carte, inclusiv cu AKM-uri cu pat rabatabil. Se formează un fel de dispozitiv, doi urcau cu un palier înainte, făceau curăţenie, pe urmă urcam eu cu alţi doi. Aşa se face că la fiecare palier nu întîlneam decît personalul de supraveghere de la etajul respectiv. Toţi erau înarmaţi.

Trecem spre un hol, la dreapta. Un hol lung de vreo douăzeci de metri cu mai multe uşi pe una dintre laturi şi cu o singură uşă pe partea dreaptă. Uşi spuneam? Ei bine, fuseseră uşi. Acum în unele dintre ele atîrnau în cuie nişte zdrenţe care fuseseră cîndva pături. Pături cazone. Întru prin două astfel de uşi şi văd în faţa mea un dormitor imens, cred că erau vreo treizeci-patruzeci de paturi metalice suprapuse, unele din ele, cele dinspre pereţi erau suprapuse cîte trei. Pe majoritatea scheletelor de pat metalic erau un fel ciudat de staltele. În lungul fiecărui pat, exact la lăţimea plaselor metalice, trei segmente separate de saltea. În rest nimic. Asta dacă nu iau în calcul un şir de dulapuri din lemn înzidite din care rămăseseră chiar numai lemnul ce nu se putea sparge şi smulge. Din loc în loc, pe cimentul cenuşiu al podelei se vedeau urmele unor vetre de foc. Cine ştie cîte serii de tanzitanţi trecuseră pe aici şi se încălziseră în iernile trecute. Geamurile mate, fără gratii, sparte din loc în loc se holbau cu găvanele negre ale nopţii la noi. Toate fuseseră vopsite şi zugrăvite într-un alb murdar, cenuşiu. Serii de tuburi lungi de neoane împrăştiau umbre stranii ca în filmele de serie B. Tocmai în capăt, unul din tuburile de neon clipea nedumerit, cînd şi cînd. Pentru mine totul devenea tot mai limpede, intimdare, proces de „fezandare”, disoluţia personalităţii şi a voinţei înainte de procesul de „extracţie” a informaţiei.

Nici nu îmi dau seama cînd sunt lăsat singur. Singur în lungul dormitor gol. Îmi pun lucrurile pe unul dintre paturi şi caut un loc mai curat şi mai ferit din calea curenţilor de aer care bîntuiau făcînd să fîlfîie zdrenţele păturii care ţinea loc de uşă. Pe pereţi, inscripţii în toate limbile pămîntului. Încerc să îmi pun ordine în gînduri. Nicio şansă. O iau pe calea clasică şi îmi pun ordine temeinic în sărăcia lucrurilor care îmi mai fuseseră lăsate la mine. Încet încet gîndurile se sedimentează şi realitatea prinde contur, aşa, în curgerea ei mîloasă. După ce mă cazasem în capitala vecină, relativ central, la două case mai încolo de ambasada Spaniei, lîngă Oktogon ter., după cîteva excursii scurte pentru a-mi verifica „spatele” mă convinsesem că aşa, în scurt timp, nu avea nimeni vreme să se aşeze la teren în mod discret. Atunci am ales un mediu propice şi acţionasem în sensul în care toţi informatorii din mediul Nyugati Palyudvar să mă ia în vizor. Gara lor de Nord era o adevărată colcăială de astfel de specimene. Conform legii aveam treizeci de zile să îmi legalizez şederea acolo.

În mod cert fusesem dat în consemn. În una din zile pe cînd aşteptam confirmarea unui transfer bancar de la Ljublianska Banka, într-un MacDonald’s situat între gara Nyugati şi Oficiul Poştei mă pomenesc abordat de Enikö S., o domnişoară din Braşov. O ştiam, era „animatoare dirijată” a securităţii arondată în Poiana Braşov. Mimăm amîndoi surpriza reciprocă. Ea, fiind unguroaică din Ardeal, mă întreabă cu oarece maliţie cum mă descurc cu limba. Eu îi spun că problema nu mă pasionează şi că sunt în tranzit spre Basel. Spre surprinderea mea îmi spune ca ea mă ştia undeva prin Friuli-Venezia în ultima vreme. Glumim pe tema unei erori geografice de cîteva sute de kilometri. Stabilim o altă întrevedere ea oferindu-se să mă contacteze pentru a mă pune în legătură cu ceva persoane sus puse şi de ajutor din Budapesta. Evit să îi dau date precise şi rămînem la data şi ora unei viitoare întîlniri. Dacă ar fi fost trimisă de cei de la Nemzeti Bistonsag, Siguranţa Naţională de aici, atunci nu ar fi intereseat-o adresa mea actuală. Deci continua să fie dirijată de cei de acasă, urmaşii posacului cu ochelari cu ramă neagră care mă anchetase în 89 în arestul miliţiei de la Braşov. Limpede. Ar fi trebuit să fug ca de dracu’.

Greşelile există iar singura lor raţiune este aceea de a aştepta să fie comise. La următoarea întîlnire am mers cu mult înainte şi am studiat zona. Desigur nu mi-a slujit la nimic.

La întîlnire Enikö nu s-a prezentat. Eu, spraveghind de la foarte mare distanţă locul nu am văzut-o deloc.

Plec de la locul întîlnirii şi mă pomenesc că „iau” după mine pe un individ tinerel solid, cu alură sportivă, cumva arătînd ca un turist. Fac vreo două ocoluri şi revin în Nyugati Pályaudvar, Gara de Nord. Cobor la nivelul de sub gară, în furnicarul nebunesc de acolo. Sportivul meu, după mine. Nici măcar nu se mai ascundea.

Intru într-unul din micile baruri de acolo pentru a-mi da un răgaz. Era barul unde îşi făceau veacul toţi care dirijau afaceri ciudate în zonă. În pauza dintre două melodii ce se revărsau din boxele unui televizor suspendat pe un perete trag cu urechea. La o masă mai încolo de mine cîţiva tineri vorbeau soto-voce dar în mod cert, vorbeau româneşte. Cu un aer degajat îmi iau cafeaua şi mă înfiinţez la ei la masă.

– Salut băieţi! Erau bine îmbrăcaţi, curăţei, nu arătau ca fiind homeless sau aşa ceva. Unul dintre ei chiar avea alura unui localnic. El este primul care se dezmeticeşte.

– Salut bărbate! Face el în vreme ce cu gesturi clare îi concediază pe ceilalţi doi comeseni. Avea un aer cunoscut. Abia acum realizez că sigur îl mai văzusem undeva, de curînd şi de aproape.

– Ei, ţi-au confirmat ăia transferul bancar? E limpede. Fusesem la acelaşi ghiseu la poştă, lînga Gara de Nord în ziua precedntă cînd mă întîlnisem şi cu Enikö.

– Hai, ţi-a picat fisa? Eram amîndoi cam în aceeaşi situaţie, eu aşteptam un transfer de la Bonn. Sunt din Cluj dar acum locuiesc la Bonn cu tata. Dan B. este numele meu. Vin des pe aici cu tot felul de afaceri.

– Şi eu sunt în tranzit, şi su sunt tot un Dan. Nu ştiu cum se face dar văd că azi m-am procopsit cu unul care se ţine de coada mea. Care o fi treaba, habar nu am. Nu ştiu cum merg treburile pe aici. Uită-te aşa discret, sportivul ăla care se face că cumpără ceva de la ăia cu ciocolăţile întinse pe jos, aia cu ziarele.

– Mai dă-l naibii, nu-i de-al casei, dacă vrei te scap eu de el. Pentru 20 de mărci ţi-l duc unde vrei afară din Budapesta.

– Da, ar fi o chestie, zic eu, dar cum am putea afla ce hram poartă şi ce vrea cu mine?  Sorb din cafea. Fac în minte un calcul relativ simplu. Dacă era al ungurilor şi fusese „lipit” de Enikö atunci înseamnă că şi ea era sub vizorul celor de aici. Dar asta nu se verifica deoarece ungurii ştiau exact unde luasem garsoniera în chirie lîngă ambasada Spaniei ori ăsta era curios nevoie mare. În mod cert venise la pachet cu Enikö şi vroia ceva. Dar ce vroia şi cît de tare vroia? Eu eram absolut în ordine cu toate. De fapt doar o chestie era neclară cu mine. Coltul 38 scurt din hamul de sub braţul stîng. În rest eram curat lacrimă. Numai în Italia nu îl avusesem la mine. Mă aşteptase într-o benzinărie de la Rozna Dolina, la Kompas. Pe teritoriu sloven. Deci nu ungurii mă urmăreau acum. Ei aveau destule probleme acum, la Sud de ei mocnea focul veşnic al conglomeratului lui Tito care stătea să se destrame iar Croaţia devenea disponibilă din nou…

– Auzi, îl întreb eu pe Dan, tu cînd pleci înapoi la Bonn?

– Intenţionam să plec diseară, să îi „conduc” pe cei doi cu care eram la masă. Ştii, dacă rămîn peste noapte mă contabilizează ăştia, au început şi ungurii să ia în serios chestia cu evidenţa cazărilor prin hoteluri şi nu aş prea lăsa urme că strică la ten şi la afacere. Zice el şi îmi face cu ochiul.

– Locuinţă am eu, mă pomensesc eu zicînd. Desigur, nu aveam de gînd să îi spun cum obţinusem chiria aceea avantajoasă prin lanţul de taximetrişti ce îşi făceau veacul prin gară, oameni care dădeau ori de cîte ori era nevoie raportul antenelor lansate în teren de cei de la poliţie sau de la diversele servicii.

– Păi hai să dăm o tură pe la tine, poate pe drum îl „facem” cumva pe ăsta de se ţine de tine.

Achită el nota de plată, eu îi dau adresa şi îmi spune că ştie locurile şi că o ia înainte, agale şi că va trece în spatele sportivului dacă se ia după mine. Zis şi făcut.

Ies agale din bar, urc palierul la nivelul străzii, în urma mea, sportivul, vine fără vreun fel de fereală. Pînă în Oktogon Ter. este fix o staţie de tramvai. Dan probabil rămăsese în urma noastră pe undeva. În fine intru pe Ötvos ut. depăşesc la pas, agale, clădirea ambasadei Spaniei salutîndu-ma cordial cu poliţistul de gardă de afară. Deja ne ştiam, trei zile le fuseseră de ajuns să mă listeze ca „vecin”. Nu mă opresc la poarta unde aveam garsoniera, la numărul 8, trec mai departe spre colţul străzii unde era un ABC. Umbra mea venea agale după mine. Pe celălalt trotuar. Se arată fascinat de o vitrină goală cu cîteva pliante prăfuite. E prins la mijloc, eu revin către clădirea ambasadei Spaniei iar din sens opus hotărît şi ameninţător venea Dan ţinînd ostentativ mîna dreaptă introdusă în geanta lui de umăr. Între mine şi Dan, cel mult două sute de metri. Dacă vom continua aşa îl vom prinde intre noi chiar pe la numărul 8 şi îl invităm la o „cafea” la mine. Dacă eu şi cu Dan am fost oarecum sincronizaţi nu acelaşi lucru pot spune despre urmăritorul meu şi ai lui. Ei au fost perfect sincronizaţi. Mai aveam cam douăzeci de metri pînă să ne întîlnim. De undeva, habar nu am de unde, un Volvo dichisit, nu prea nou, cu plăci diplomatice ale Olandei opreşte suind două roţi pe bordură chiar în dreptul sportivului care se urcă nonşalant pe locul din spate dreapta. Maşina întoarce pe interzis şi dispare către Andrassy ut. sub privirile noastre surprinse. Poliţistul din faţa ambasadei înregistrează şi el faza cu Volvo-ul încălecînd bordurile şi trecînd pe interzis.

Dan şi cu mine intrăm pe sub portalul de la numărul 8 într-o curte rectangulară iar undeva în dreapta, în spate, la parter intrăm în garsoniera închiriată de mine.

Suntem încă sub imperiul celor petrecute, eu nu mă decid să deschid discuţia. Îl aud pe Dan.

– E limpede, acum, dacă vin după noi, suntem ca în capcana de şoareci prinşi aici. Şi nu am nici măcar o furculiţă ceva, la mine. Umblu absolut „curat”.

– Lasă că am eu cîte ceva, spun eu în vreme ce îmi trag fremoarul Parkerului şi las să se vadă hamul cu Coltul. Dan se lasă moale pe un scaun în bucătăria micuţă.

– Fuck! Exact asta îmi lipsea. Eu am alte politici frate, mai cu fuga, mai cu păcăleala… dar văd că de acolo de unde vii tu sunteţi mai direcţi, ca să zic aşa.

r3n