013. Capcana celorlalţi

013.

Csalogáni – I.

htrap55bwnpr

Vreme incertă. Prea cald pentru un ianuarie. Microbuzul curăţătoriei RYM Kft. Alunecă tăcut între zona verde şi terasa cu coloane a barului de vis-a-vis. Îl urmăresc lipit de draperiile grele în care zac adormite mirosuri vechi şi noi, tutun ieftine, parfumuri îndoielnice. Deh, cameră de hotel de două stele. Jos în stradă totul pare de un calm ireal. Chiar şi în barul de peste drum, atît cît pot eu cuprinde cu vederea, nu este prea mare activitate. Puteam vedea destul de bine chiar şi în interiorul barului mesele de lîngă ferestrele arcuite.

Un crepuscul prelungit se încăpăţînează să întreţină senzaţia de incertitudine şi ireal. Dacă mişca ceva asta era în microbuzul care tocmai parcase peste drum. O vreme doar. Acum terminase manevrele de parcare şi în fine, pot vedea cotul stîng al şoferului proptit pe rama geamului lateral şi umărul solid acoperind partea superioară a geamului.

În spatele meu, în surdină, radioul de serie al hotelului se chinuie să scoată dintre paraziţi frînturile rar coerente emise de Radio Romania Actualităţi. Acasă, aceeaşi banalitate a normalului straniu pe care o ştiam de o vreme. Trecuseră Sărbătorile de Iarnă, se revenea la la rutina ştiută, la lehamitea cotidiană. Ca nişte cîini sălbăticiţi de foame oamenii îşi consumau micile ciosvîrte de libertate căzute de la masa mai marilor zilei.

Îmi aprind altă ţigară, mirosul de Cavendish Royal îmi mai abate gîndurile. Umărul stîng al şoferului microbuzului trădează brus, prin mişcare, mutarea centrului de interes a celor din microbuz. Undeva spre stînga lor. În mod reflex mă mut şi eu pentru a vedea mai bine zona. Printre ramurile rare şi desfrunzite ale unor pomişori se tîra apatic un Jiguli crem-alb cu binecunoscuta antenă scurtă plasată pe capota portbagajului. Aştia-s Nemzeti Biztonság. Siguranţa, Securitatea maghiară, noua securitate… Jiguli se opreşte şi el după cîteva manevre găsindu-şi loc în parcarea îngustă. Aproape simultan cu oprirea noii maşini, de la prima masă de lîngă uşa barului cei doi indivizi care zăcuseră acolo vreo oră se ridică precipitat. Ies afară între coloanele terasei. Acum îi pot studia mai bine, unul este tinerel, subţiratec în costumul său de funcţionar de bancă şu cu trenciul matlasat de culoare cenuşiu-metalizată. Al doilea, masiv, mult mai înalt, peste 1,90, agil şi foarte sigur pe el. Acum sunt opriţi în faţa uşii barului studiază cu interes nedisimulat… faţada hotelului din care îi priveam eu.

Mă trece un fior. Ăştia nu mă caută. Ăştia ştiu unde sînt. Ştiu că mă aflu aici. Dar despre microbuzul de la capătul scuarului or fi ştiind. Respectivii mai zăbovesc preţ de cîteva secunde după care se îndreaptă către un alt Jiguli, alb, plasat mai în faţă pe aleea din faţa barului. Jiguli cu aceeaşi antenă discretă pe capota portbagajului. Este exclus să fie aşa de naivi, e limpede că joacă  „la intimidare”. Maşina lor se pune în mişcare şi, lent, ostentativ, face un ocol în jurul spaţiului verde, se prelinge foarte încet pe lîngă microbuzul curăţătoriei RYM Kft, pe lîngă Jiguliul proaspăt sosit şi în fine, virează spre o străduţă care ducea în jos, spre malul Dunării. Trei ore. Atît dura schimbul la ei. Trei ore în care ar fi avut vreme să facă orice ar fi dorit. Iar ei asta şi făceau. Aşteptau. Altfel spus, mesajul era: suntem aici!

Nu trece nici măcar un minut şi apare un Volkswagen Passat verde olive cu numere de corp diplomatic. Exct în timp. Punctuali nevoie mare diplomaţii ăştia.

E vremea să mă pregătesc. Adjunctul secretarului cultural al ambasadei în contul căreia eram înregistrat în hotelul Csalogáni avea să-şi facă apariţia în curînd. Venea ca de obicei, cu cina de rigoare, ceva presă şi „noutăţi”, ultimele ştiri. Îl văd cum traversează sprinten scuarul către hotel. Slab, măsliniu, cu o mustaţă tipic Sud Americană, domnul „L” se opreşte cîteva secunde şi îşi roteşte privirea peste întreg scuarul şi piaţeta din faţa hotelului înainte de a dispărea din raza mea vizuală.

Peste drum, şoferul microbuzului curăţătoriei lăsase jos geamul lateral şi îşi făcea de lucru cu oglinda retrovizoare pe care o lustruia de zor şi o tot repoziţiona. La încheietura mîinii îi atîrna un ceas mare, greu a cărei brăţară sclipeşte de cîteva ori în lumina indecisă a soarelui care apunea. E limpede, ăştia nu ştiu. Ei doar bănuiesc. Bănuiesc şi aşteaptă. Aşteaptă să li se confirme bănuielile. Aşteptarea lor are ceva din densitatea răbdării deprinse între un soare etern arzător, un nisip cu forme efemere şi surele unui Coran mai atemporal decît oricînd. Au îndemînarea răbdării distilate prin cohortele nesfîrşite de strămoşi cu turbane şi djelabale. Cei din microbuz nu schimbaseră obiceiurile, schimbaseră doar cămilele cu Fordul Transit dar păstraseră imaginea stilizată a dromaderului sub denumirea firmei de „curăţenie & curăţătorie rapidă”.

Trebuie să mă pregătesc, totuşi. Mă desprind de draperii, traversez camera, dau mai încet aparatul de radio, trec în holul către uşa de intrare. Camera este despărţită de draperii groase iar dacă în cameră niciodată nu a fost aprinsă plafoniera sau aplicele de pe pereţi ci doar o micro-veioză mascată la capătul patului, lumina din hol şi lumina din baia a cărei uşă se deschidea în hol fuseseră mereu aprinse. Descui cu grijă uşa de intrare şi mă retrag în baie. Se aude o frecare uşoară pe uşa de intrare, clanţa se mişcă fără zgomot şi „L” întră în hol.

Trece mai departe către cameră, eu ies din baie, închui uşa şi îl urmez în cameră unde el deja apucă să pună pe o măsuţă joasă pungile pe care le adusese.

Intră repede în subiect. Lucrurile se precipită. Mîine aveam o întîlnire specială cu un înalt funcţionar UNHCR (Înaltul comisariat al ONU pentru refugiaţi). Întîlnire specială dar… nu oficială. Off the record. Atîta vreme cît eu nu eram refugiat… nu aveam subiecte comune cu respectivii, nu? Discutăm alte cîteva detalii tehnice privind derularea mişcărilor pe a doua zi şi dl. „L” îşi ia rămas bun la modul cel mai cordial.

Afară crepusculul lăsase loc întunericului nopţii. Mă asigur că luminile din hol şi din baie nu ajung în cameră şi revin la postul meu de lîngă draperiile ferestrei. Din Fordul Transit, de pe uşa din spate, coboară un personaj pe care nu îl luasem încă în calcule. Doamne! Cîţi or fi în maşina aia? Fordul se pune în mişcare încercînd să nu piardă în trafic Passat-ul care îl ducea pe dl. „L”. Îindividul care coborîse era acum pe trotuar în faţa barului şi făcea cîţiva paşi, în mod evident, ca să se mai destindă şi să-şi pună sîngele-n mişcare. Îşi strînge în jurul taliei haina din piele maro şi se decide să intre în bar. Acum mesele de lîngă ferestre ofereau un spectacol ca lojele unui teatru. La a doua masă din dreapta uşii se aşează şi nou venitul „zămislit” de Frodul Transit.

Undeva deasupra se aprinde lumina unei reclame, sus pe o clădire mai înaltă. Echivalentul reclamei de la Regia Naţională a Loteriei. Aparatul de radio se luptă în continuare cu paraziţii din eter. De acasă continua punerea în undă a Marii Linişti Naţionale orchestrate de acelaşi Iliescu. Ianuarie 1992. Trei luni duă căderea absolut democratică a primului guvern… democratic. Hmm, cam scurte cioturile democraţiilor oferite via Maoirovici – Iliescu & Co.

Rămas singur reanalizez situaţia. Acasă, dacă mai exista pentru mine aşa ceva, nu aveam cum să iau legătura cu cineva. Cel puţin deocamdată. De altfel de prin septembrie 1991 îşi cam trăseseră toţi cozile la adăpost. Nici acolo nu se ştia cine şi cum face jocurile. Nici aici nu se prea ştia sigur, că de cînd cu moartea lui Gelert şi cu paşalîcul turcesc aciuit chiar pe dealul ce-i purta acum numele, tot alţii au făcut jocurile.

Dar acasă? Acasă cine făcuse jocurile. Struna de oţel a Istoriei vibrase grav şi profund în 1989 şi fusese reacordată în alte tonalităţi, în alte game. Atît înainte dar mai ales după eu fusesem prins la mijloc de vîrtejul tulbure al evenimentelor.

Ciulesc urechile. De pe hol se aude zumzet de voci. Hohote de rîs şi dialoguri în limbi ciudate trec pe lîngă uşa camerei mele şi se duc undeva la dreapta, spre capătul holului. Brusc realizez că era din nou momentul să ies din ritm. Să mă trag într-o nişă temporară pentru a-mi reanaliza situaţia şi a descîlci ghemul de interese care se crease în jurul meu.

Hotelul Csalogány în afară de intrarea principală mai are o a doua uşă practicată evident ulterior construcţiei, pe peretele care era în linie cu recepţia hotelului, cumva exact vis-a-vis de ieşirea din lif, poate decalată cu vreun metru mai la dreapta cum ieşeai din lift. Uşa avea rolul ei aparte, ducea spre un pasaj în curtea internă unde se făcea aprovizionarea dar de unde se urca printr-o scară exterioară la sala-restaurant a hotelului. Ei bine, la acest restaurant se putea ajunge şi din holul interior al hotelului, dinspre camere dar şi din stradă, pe uşa dinspre curtea interioară. Socotesc că am o şansă şi cu puţin noroc pot ieşi din hotel fără să atrag prea mult atenţia celor de la recepţia hotelului.

Zis şi făcut. Reuşesc să trec de la lift înspre uşa spre curtea interioară. De coborît coborîsem pe scări. Nu urc scara spre sala unde aveau organizat un veşnic bufet suedez ci traversez curtea fără grabă. Reuşesc astfel să ies în stradă la circa o jumătate de bloc spre Est faţă de intrarea în hotel. Mult dincolo de terasa cu coloane din faţa barului de la parter. Pe partea cealaltă a străzii perechea de tineri venită cu Jiguli-ul parcat recent patrulează cu nonşalanţă. Nu-i bag în seamă şi apuc spre dreapta, în josul străzii, spre Dunăre. Unul din ei se urneşte şi vine agale după mine la o distanţă respectabilă, fără să se ferească în vreun fel. Pe celălalt îl observ cum dă colţul unei străduţe din spatele lui şi dispare precipitat. Era limpede, ei cunoşteau terenul mai bine şi asta era un mare avantjaj. Sincer să fiu, aş fi fost mult mai îngrijorat dacă nu i-aş fi ştiut pe urmele mele.

Configuraţia străzilor mă obligă la un ocol pentru a putea ajunge dintr-o anume direcţie într-o piaţetă în pantă de unde se utea junge chiar pe faleza fluviului. Acolo, zilele trecute, reperasem eu cîteva cabine telefonice. Ca un făcut, ambele telefoane erau defecte. Urmăritorul meu direct nu se jena să stea la vedere. În spatele lui pe străduţa îngustă se strecura neauzit Fordul Transit de la RZM Kft. Tinerelul meu, în mod evident, încă nu îl detectase.

Întru într-un mic magazin care expunea serii de publicaţii mai pretenţioase iar un anunţ în mai multe limbi era vizibil în vitrină. Oferea servicii telefon, fax intern şi internaţional în regim non-stop. Întru şi încep să studiez pliantele turistice de pe standurile magazinului. Nici nu apuc bine să salut proprietarul care avea o faţă posacă şi aud uşa de la intrarea în magazin. Era tinerelul care mă urmărise de la hotel pînă aici. Îi arunc un zîmbet iar el pare a-mi răspunde complice. Eu mă întorc şi spun proprietarului că aş dori o convorbire telefonică locală cu un anume număr. Scriu mare pe o coală de notes de pe tejghea numărul centralei pe care doream să o apelez. Centrala Nemzeti Biztonság, număr public se pare destul de cunoscut, tipul îşi schimbă brusc dispoziţia şi devine serviabil. Repet numărul cu voce tare iar în cei douăzeci de metri pătraţi este limpede că se auzise bine şi clar. Umbra mea are o faţă consternată. Proprietarul magazinului îmi împinge peste tejghea telefonul şi dispare brusc după o perdea preocupat să îşi facă ordine pe ceva rafturi, în spate.

Fomez numărul, dau centralistei numărul interior şi un nume. Ascult. Mi se cere numărul de la care sun, mă aplec şi îl citesc pe cartonaşul de pe laterala telefonului.

– Nu ieşi din magazin, vine răspunsul, sunăm noi în cinci minute.

Las receptorul jos şi încerc să mă concentrez. Cinci minute. Suficient să se întîmple absolut orice. Ori eu eram aici în capcană. Capcana dublă. Mă holbam fără să mă pot concentra pe un pliant: The biggest little Sea in the World – Balaton. Cea mai mare mare mică din lume. Eu, cel mai mare mare fraier dintr-o lume de fraieri.

Sunetul melodios al Panasonicului mă readuce pe coordonatele prezentului acut. Mă uit la aparat şi abia atunci văd indicaţia de pe panoul aparatului, sub luminiţa roşie aprinsă era marcajul „rec”. Deci era pus pe înregistrare automată. Cu atît mai bine. Ridic receptorul în vreme ce patronul magazinului se uită ca din greşeală la mine să vadă ce butonez eu la telefon. Erau cei de la Nemzeti Biztonság, domnul „B”. Îl deranjasem probabil de la ceva al naibii de important, scapă în receptor un

– Şto slucilosi? Face o pauză, eu îi dau vreme să realizeze că nu e limba pe care mă aşteptam să o aud. Ce se întîmplase, mai nimic, aveam după mine tot felul de indivizi dubioşi, asta se întîmplase. „B” refrazează într-o engleză didactică. Îi fac un desen al situaţiei, aşa, în linii mari şi cu voce tare. Îi redesenez istoria recentă. Cum după atentatul asupra mea din 22 sept 1991 la sediul din Üllői út 315 ker. XVIII (fostă Vörös Hadsereg) am fost silit să-mi părăsesc domiciliile şi pe cel de la sediul partidului şi pe cel de pe Thököly út. 14 lăsîndu-mi toate lucrurile personale la ultima adresă. Îi mai explic că a doua zi, în zona Csalogány Hotel în jurul orelor 17 aveam o întîlnire cu nişte tipi foarte insistenţi, întîlnire pe care nu aveam cum să o mai amîn.

O pauză. Tăcerea izbucneşte agresiv din receptor. După vreo jumătate de minut aud din nou vocea lui „B”.

– Revii în jumătate de oră la numărul pe care ţi-l dau. Vorbeşti direct cu şeful. Îmi dictează numărul, rar, de două ori şi întrerupe legătura făra alte comentarii.

r3n