011. Primele veşti din lumea reală

011.

Primele veşti din lumea reală.

fence801

 

 Se întunecase bine de tot afară. De mult. După ceasul lumii de afară trebuie să fi trecut de unsprezece. Ne foiam cu toţii fără să putem adormi în celula noastră. Acum eram la „5”, şef de cameră. Colonelul Ionaş mă „promovase”. După criteriile lui eram om de încredere. De fapt niciodată nu ştiuse ce să creadă despre mine dar îşi reprimase pornirile miliţieneşti şi rămăsese un domn ca şi col. Neagu de altfel numai că aveau şi ei ordinele lor stricte în ce ne privea pe noi toţi şi pe fiecare în parte.

Neliniştea care ne cuprinsese venea, ca toate lucrurile bune sau rele aici în arest, de sus. Luminile de la toate birourile de dedeasupra erau aprinse. Şi cele de pe perimetru şi din curte. Cîinii miliţiei erau şi ei în alertă şi scoateau urletele acelea ciudate ale lor.

Brusc, ca o avalanşă, tropot de paşi pe culoarele de deasupra. Totul curge ca o lavă pe treptele scărilor ce aduc eau aici, jos, în arest. Buşituri înfundate, voci mînioase. Vizetele încep să se deschidă una după alta, mai multe deodată! Niciodată nu se deschideau două vizete deodată. Lege. Acum se deschiseseră toate de la unu la patru şi iată că sare şi a noastră răsucită în balamale. Fiind primul lîngă uşă dau nas în nas cu figura unui bărbos cu o căciulă rusească de blană, cu clapele lăsate peste urechi.

– Băi, cîţi sunteţi aici? Hai, repede, veniţi pe rînd şi daţi numele voastre! Se retrage, apuc să îi văd brasarda tricoloră deasupra cotului drept şi Kalaşnikov-ul pe umăr. Faţa respectivului este înlocuită în deschiderea vizetei de altă faţă, o femeie. Ţinea în mînă un fel de registru cu coperţi tari şi un pix. Trecem cu toţii şi ne dăm numele, ni se cere să dăm dacă ştim numerele dosarelor noastre ca să ne poată identifica în scriptele miliţiei. Halucinant! Cine naiba sunt ăştia?! Parcă intuind întrebarea care plutea în mintea noastră, bărbosul revine din spate şi supune

– Suntem garda revoluţionară, va scoatem imediat pe toţi de aici. Staţi liniştiţi, totul o să fie bine. Aproape două trei minute vizeta noastră rămîne deschisă, liberă, noi ne holbăm pe rînd pe coridorul celulelor atît cît puteam cuprinde cu vederea. Miliţienii şi gardienii, cîţi erau, erau timoraţi şi stăteau lipiţi de peretele de care ne lipeau pe noi de obicei. Cum e şi viaţa asta?!

– Aveţi ceva oameni noi introduşi recent? Revenise bărbosul.

– Nu, răspund eu reflex.

Urmează o fază halucinantă, o serie de indivizi şi individe se holbează pe rînd prin vizeta deschisă. La un moment dat unul îl recunoaşte pe Bucuraş:

– Aici erai mă? Hai mă că te scoatem rapid de aici, ştii că securitatea l-a împins afară peste gard pă şeful tău? Pe undeva prin RFG-eu…

Nu se dau răspunsuri, valul trece mai departe, vizeta se închide la loc, cumva cu mînie parcă. Pe coridor se lasă liniştea în vreme ce zgomotul paşilor şi vorbelor înfundate se retrage pe calea pe care venise, oarecum mai domolit. Noi nu ne reveniserăm. Nu pricepusem niciunul din noi nimic.

Pe coridor răsună lugubru soneria de la intrare şi aproape concomitent telefonul de la camera şefului de la arest. Miliţienii îşi reintrau în rutina lor, în drepturile lor. Aici jos de fapt şi ei erau la fel de închişi pe cît eram şi noi. Ei trăiau condamnările noastre în paralel cu noi şi unii dintre ei, suflete cîinoase, găseau cu cale să se răzbune pe noi pentru meseria şi slujba pe care ei şi-o aleseseră şi în care se complăceau.

Brusc, fără vreun preaviz, vizeta noastră se deschide. Ăsta era stilul lui Pînzariu. Niciodată nu ştiai unde este, umbla neauzit, învăţase să nu fie acolo unde era.

– Dane, vezi că deschid, ieşi în linişte şi o iei spre magaziile din spate să discutăm cu tine. Uşa se deschide la fel de silenţios şi eu mă strecor afară. O iau la dreapt, trec pe lîngă celelalte celule, ajung la capătul culoarului şi fac la dreapta către celulele din spate. Uşa de la una din magazii, cea care ţinea loc şi de frizerie, era deschisă şi o lumină gălbuie se prelungea pe cimentul coridorului.

Fără să mai întreb intru cu Pînzariu în urma mea. Colonelul Ionaş mă aştepta foindu-se dar menţinîndu-şi calmul unui profesionist ce era.

– Dane, vezi că facem nişte mutări la tine în cameră. Îţi băgăm acum unul periculos, de la DSS, de la a V-a. Aghiotantul lui Pană, ăl de a fost prim secretar aici la Braşov. Trebuie să aveţi grijă de el. Ăstora niciodată nu ştii ce le trece prin cap.

– Bun, zic eu, dar ne organizăm noi programul în cameră ca să putem fi cu ochii pe el să nu ne facă cine ştie ce.

– Da, şi asta, dar trebuie să puneţi presiune pe el. Să vedeţi care este povstea lui. Aia adevărată, că sus, la noi, cu revoluţionarii aia de faţă, numai prostii a debitat. Revoluţionarii dau să îl creadă dar noi ştim că nu este chiar aşa cum spune el. Vreau totul, toată istoria lui minut cu minut că ăsta a fost tot timpul lîngă Pană. Vreau tot, cine ce ordine a dat. Totul. Intri acum înapoi în cameră şi îl pui la curent pe Bucuraş şi pe ăla cu lanţurile, ăla, prahovenul, cum îi ziceţi voi. Spune-i prahoveanului că dacă face treabă bună il scot de la regimul cu lanţuri.

Revin în linişte în celula mea. Îi pun la curent pe Bucuraş şi pe „prahoveanul” cu situaţia. Nici nu terminăm noi de discutat şi iată, se aud zăvoarele de la noi cum alunecă uşor în lăcaşuri. Uşa se deschide, ca mai mereu, doar atît cît să poată intra un om aşa, pe o parte, să se strecoare înăuntru. Noul venit, fără să fie prea înalt este totuşi bine proporţionat şi pare bine legat. Roteşte ochii de parcă nu îi vine să creadă că la asta se rezuma noul lui univers.

– Bună seară, mormăie el indecis, cumva, stînjenit în vreme ce se uita la noi. Bucuraş era pe patul lui de sus, prahoveanul era pe patul de dedesubt stînd în fund, cu picioarele adunate sub el, cu lanţurile acoperite de pătură. Eu, în picioare în mijlocul camerei.

– Care-i treaba cu tine, cu ce te-au prins ăştia? îl întreb eu.

– Păi eu nu am nicio vină, m-au adus aici, aşa, degeaba. N-am făcut nimic şi nu sînt vinovat de nimic. Noi ne amuzăm cu toţii. Se pare că respectivul nu ştia că aici jos nu eram nevinovaţi cu toţii.

– Bun, e limpede că nu eşti vinovat dar cum naiba de ai ajuns aici? De ce te-au luat de pe stradă şi te-au adus aici? De unde te-au luat?

– Păi… face el nedumerit, ce să vă zic, mă cheamă Simulescu, Cornel Simulescu, sînt din Bucureşti şi sănt venit cu serviciul, în delegaţie aici în Braşov.

– Ce rahat de serviciu cu delegaţie acum chiar la sfîrşitul anului? sare Bucuraş nervos nevoie mare, cu gura la el.

– Delegaţie, ăăăăă, de la , ăăă, lucrez la Semănătoarea şi vin în delegaţie la Tractorul la aprovizionare. Face deconcertat Simulescu.

– Bun, fac eu, dar miliţia de ce te-a luat, de unde te-a luat?

– Păi asta este că nu aveam acte la mine şi sînt din Bucureşti şi acum cu toată nebunia asta de afară…

Aici mă blochez eu şi abia acum realizez că Simulescu ăsta sau cum l-o fi chemînd era singura sursă de noutăţi de afară, sursă credibilă cît de cît.

– Ia-o încet, pe rînd, dacă nu aveai niciun act, ei de unde ştiau ca să te ia că tu nu ai acte, că doar nu arestează pe stradă aşa, la întîmplare, toţi bucureştenii care se presupune că nu au acte. Cine arestează de fapt?

– Băi, intervine Bucuraş din nou, tu chiar ne iei de proşti pe noi? Nu o mai clăti atîta şi dă-o pe bune că pînă aici ţi-a fost.

Simulescu se uită mirat cînd la Bucuraş cînd la mine. Se pare că nu poate decoda situaţia în care a intrat. Reiau discuţia.

– Uite aici la mine şi ţine minte, prima treabă aici, jos, o să o înveţi chiar acum. Aici nu ţine cu minciunile. Oricum noi trăim în mediu neprielnic ca să zic aşa, nu sîntem dispuşi să împărţim celula cu cine ştie cine doar pentru că miliţienii ni l-au vărăt pe gît. Clar?

– Şi dacă noi nu ne înţelegem şi miliţienii nu vor să te mute naibii de aici te prelucrăm noi ca să nu mai mişti deloc pînă dimineaţa, să putem dormi liniştiţi. Oricum miliţienii nu te scot să te salveze decît după ce nu mai mişti, face Bucuraş ameninţător. Între timp se dăduse jos din pat, eram mai înalt decît Simulescu, mult mai solid şi „bine hrănit” şi avea o mină foarte supărată.

– Stai un pic, zic eu, la Tractorul la aprovizionare îi cunosc eu aproape pe toţi cei care au o funţie cît de cît. Ia spune-mi cu cine ai vorbit acolo?

– Păi aia este. Că nu am vorbit cu nimeni, la poartă mi-au luat toate actele, le-au trimis la aprovizionare unde aveam delegaţia făcută. Stăteam pe stradă în faţa porţii şi de acolo m-au luat ăştia, miliţia şi nişte bărboşi în civil cu automatele pe umăr. Habar nu am cine erau.

– Tu-ţi M’nezeii mă-ti de bulangiu, faci mişto de noi mă? Care bărboşi mă în miliţie, vorbeşte omul frumos cu tine şi tu dai din tine numai nasoale? Face prahoveanul zornăind ostentativ lanţurile groase acum lăsate la vedere şi urnindu-se de pe marginea patului lui. Bă, io’s vieţaş bă, te sting acu’ ca p’o lumînare firai al dracului ori o dai pe bune acum ori îţi rod beregata!

Simulescu, speriat, se retrage, dă cu spatele de uşa de fier şi caută din ochi o scăpare care nu avea de unde să vină. Aici jos, aşa ceva nu există, ori faci ce trebuie ca să fii acceptat ori atît ţi-a fost.

– Dă-te din faţa vizetei, fac eu supărat punînd paie pe foc, blochezi vederea şi îi superi pe miliţienii de afară, intră aia şi te cocoşează.

– Măi oamni buni, eu nu vreau să supăr pe nimeni, nu vreau să fac nimic rău nimănui, voi le aveţi pe ale voastre destule şi aşa…

– Ce mă? Ce ştii tu ce belele am io mă, tu-ţi cristoşii cui te-a închinat, sare prahoveanul, mă io te omor în noaptea asta, cît o să-mi mai dea, un cot doi la pedeapsa pe viaţă pe care o am, mai mierlesc unul, chiar nu-mi pasă, măcar ştiu o treabă.

Acum, eu ştiam ca şi ceilalţi din cameră că prahoveanul era un găinar de speţă joasă, cam violent de felul lui cu aia pe care îi simţea mai „moi”. Nici vorbă de pedeapsă pe viaţă, luase vreo jumătate de an pentru ceva furtişaguri de prin pieţe şi mai avea o coadă de un an jumătate de la pedeapsa anterioară din care se eliberase condiţionat. Fusese condamnat de vreo 17 ori pînă acum şi trecuse şi pe la „stuf” şi prin Fort pe la Jilava. Aşa, în tranzit, cu autodenunţuri. Dar rolul îl juca de minune.  Simulescu căuta din priviri scăparea cînd la mine cînd la Bucuraş.

– Măi băieţi, eu am necazurile mele mult mai mari şi nu vreau să vă trag după mine.

– Se pare că încă nu îţi este clar, zic eu, aici toţi avem necazuri, necazul tău cel mai mare este că vrei cu tot dinadinsul să ne scoţi din sărite.

– Scuipă imediat tot ce ştii de tine şi de ce e afară, fără abureli că te eliberezi „în plic” mortule! Face prahovenul cu vocea lui hîrîită pe care o „moştenise” din Forturile Jilavei.

Simulescu se prelinge pe lîngă perete ajungînd sub fereastră cînd, ca un făcut, două bufnituri în zid ne fac atenţi.

– Măi Dane, ce faceţi acolo, daţi-i cep lu’ ăla odată că ne prinde ziua nedormiţi… eu bat cu cotul de două ori şi încă odată după o pauză în zidul dinspre „4”. Asta era semnalul pentru „răbdare”.

Simulescu nu mai rezistă. Presiunea este prea mare pentru el.

– Hai, spun eu pe un tot mai calm, încearcă să ne lămureşti ce e pe afară şi ce e cu tine aici, că ăştia doi nu prea au răbdare şi sincer, nici eu.

Simulescu, la un semn al meu, se aşează pe marginea patului de jos de lîngă uşă, îşi desface paltonul ciudat din stofă bleumarin, încearcă să se facă mai comod şi începe.

De fapt eu sunt de la Direcţia a V-a, aghiotantul tovarăşului Pană, fost prim secretar aici la Braşov. Cînd a început toată nebunia afară eu eram în tură aşa că am fost trimis cu el aici. El trebuia să încerce să calmeze spiritele, se pare că e ceva ca în 1987, o revoltă muncitorească. Numai că de data aceasta a ajuns sus de tot, la nivel de CC şi la şeful mare, la Ceauşescu.Se pare că Ceauşescu a fugit pe undeva după ce a venit din Iran. Probabil că atunci cînd vor dori să îl găsească o să îl găsească. Acesta este sistemul.

Treaba este inflamată de mai multă vreme şi a început se pare la Timişoara. După chestia aia de acolo Ăl Bătrîn a dat o fugă în Iran să facă nu ştiu ce naiba acolo. De cînd a revenit toţi au înebunit. Eu din funcţia mea aveam acces limitat la informaţii dar zvonuri circulau. S-a luat măsura ca în fiecare judeţ să fie trimis cîte unul din membrii CC importanţi cunoscuţi şi cu relaţii în fiecare dintre zone. Eu am plecat cu Pană printre primii şi am apucat să văd ultimul discurs al lui Ceauşescu la televizor la judeşeana din Braşov, cu Preoteasa, prim secretarul, cu Dăogaru, secretarul II, cu Popescu-protocol şi cu seful Inspectoratului, generalul Zagoneanu.

Din cînd în cînd cîte unul din cei din cabinet se ridica şi mergea la draperiile grele ale cabinetului şi pe furiş studia situaţia din piaţeta din faţa judeţenei de partid. Trece o vrem în care eu am aşteptat în camera şefului de cabinet. Spre seară situaţia se înrăutăţise peste măsură. Din cabinet ies în mod precipitat Pană, Preoteasa, generalul şi cu Dăogaru. Dăogaru vroia să ajungă neaparat pe Cetăţuie, pe Maior Cranţa, acasă, cică să-şi apere familia. Preoteasa cu Zagoneanu aveau planurile lor, pentru Pană, evident, eu trebuia să fac rapid un plan de scăpare. Jos la parter la intrarea principală se auzeau geamurile cum se sparg.

O luăm cu toţii în jos pe scara secundară în spirală şi coborîm pînă la subsol unde era cantina „paridului”, sediul vechi şi depozitele lor. Am trecut printr-un tunel care lega corpul vechi al clădirii de clădirea cea nouă a cantinei. Undeva la mijlocul drumului şi cumva oblic era o ramificaţie a tunelului care avea o ieşire în curtea interioară din spatele judeţenei de partid. Zona era liniştită deocamdată. Dincolo de gardul înalt din fier forjat, drept în faţă, se afla restaurantul „Cina” iar în spatele lui era procuratura. Acolo vroiau să ajungă Preoteasa şi cu generalul. Undeva spre dreapta, după gard, erau săpăturile unui şantier în lucru. Îl văd pe general cum îşi scoate tocul cu pistol cu tot şi le împătureşte la un loc cu un portofel mare în fularul tip MAI. Aruncă totul în groapa cea mai adîncă din şantier. Găsim o cale de a ne strecura afară din acea curte interioară. Oricum nu aveam şanse să îl trec pe Pană peste gardul acela. Ne despărţim. Preoteasa, generalul şi Dăogaru o iau spre „Cina” iar eu cu Pană l luăm spre partea Sudică, trecem pe sub un portal de sub un bloc de acolo, pe lîngă florărie. Mă hotărîsem să îl duc pe Pană sus, pe Ecaterina Varga, sub Tîmpa, la vila de protocol a partidului. Acolo era sau trebuia să fie încă maşina noastră cu care venisem şi şoferul. Traversăm cu noroc strada şi o luăm pe lîngă gardul şi clădirea Spitalului Militar. Urcăm încet, în ritmul bătrînesc impus Pană care era deja epuizat. Ar fi trebuit să ne grăbim, vila de protocol era logic să devină punct fierbinte după ce mulţimea lua judeţeana de partid şi gospodăria de partid. Erau locuri cunoscute pentru localnici.

La vila de protocol, nimeni, nimeni din personal, nici urmă de maşină sau de şofer. Uşile descuiate. Nu intrase încă vreun străin aici. Caut să iau ceva provizii cît puteam duce în buzunare, aveam deja un plan încolţit în minte. Direcţia ar fi fost, drumul vechi al Poienii Braşov, una din vilele de protocol de acolo, iesirea spre Sud pe drumul spre Rîşnov. De la Rîşnov la Bran. Cei de la unitatea de securitate de acolo aveau să ne împingă mai departe spre Sud, peste munte, de acolo, izbăvirea, puzdreia de unităţi de securitate din jurul Bucureştiului.

Nu mai pomenesc cum şi cît ne-am chinuit pe drumul Poienii.

r3n