010. Acoperit.

010.

Acoperit

 uggsadd

Şi iată-mă acoperit. La modul cel mai serios. Îngropat la propriu. La vreo trei metri sub pămînt. Îmi făcuseră „introducerea” în arestul miliţiei braşovene.  Cămăruţa îngusă de doi metri şi jumătate şi lungă de vreo patru metri şi ceva era luminată de un tub chior de neon, ascuns undeva desupra uşii, sus, aproape de tavan, într-o nişă în beton, acoperit cu o plasă dublă din sîrmă groasă de oţel. În spatele meu se închsese silenţios uşa grea din metal. Se aud cele trei zăvoare de afară lunecînd discret şi primindu-şi fiecare lacătul de rigoare. În stînga mea, pe peretele lung, două paturi suprapuse puse cap la cap cu alte două paturi suprapuse formau o coloană ce se sprijinea în zidul din faţă, cel opus uşii din spatele meu. Acolo, pe peretele din faţă, transversal, o plasă metalică solidă acoperea un calorifer îngropat şi el în nişa din beton unde era ascuns. Deasupra acestei plase, cam de la vreun metru optzeci în sus, tot transversal, ocupînd toată lăţimea peretelui, alte straturi din plasă metalică deasă dintr-o sîrmă de oţel groasă ce fusese cîndva vopsită într-un verde trist. Îmi dau seama că această a doua plasă acoperea de fapt o fereastră, golul unei ferestre fără geamuri. Pervazul era chiar la nivelul pămîntului.

Nimeni din cei din cameră nu par a mă băga în seamă. Fac doi paşi şi mă întorc cu faţa spre uşa care mi se închisese în spatele meu. Pe uşă, sub cele două coli de hîrtie îngălbenită cu ceva texte bătute la maşină  se deschisese un fel de ferestruică de vreo lată şi înaltă de vreo două şchioape cu un fel de mic pervaz înspre cameră. Acolo, în deschidera aceea ciudată apăruse faţa serioasă a celui ce aveam să aflu că era şeful stabilimentului, şeful arestului. Adjutantul Pînzariu. Ceilalţi ocupanţi ai camerei erau deja în picioare, aliniaţi lîngă paturi, unul din ei sărise din pat tîrînd cu zdrăngănit lugubru un lanţ gros ce îi lega inelele de glezne. Nimeni nu sufla o vorbă.

– Băieţi, faceţi un pic de ordine de aici şi explicaţii cum merge treaba colegului vostru. Calm şi în linişte. Aţi priceput? Cu calm şi în linişte, ca să ne înţelegem! spuse cel care închizînd vizeta, adică acea ferestruică din uşă. În acel moment observ că tot pe uşă mai există şi un ochi din sticlă plată, groasă dar acoperit cu ceva verde murdar pe dinafară, un fel de cpac rotativ trebuie să fi fost.

Eu rămîn cam în mijlocul camerei cu o cană de tablă cu smalţul sărit în mîna dreaptă şi cu un fel de cîrpă dreptunghiulară dintr-un marterial rărit pe post de prosop în care era împăturită o bucată de săpun grunjos, de culoare pămîntie, sub braţ. Locatarii camerei îşi reiau locurile pe unde fuseseră probabil înainte de intrarea mea dar toţi mă studiau cu atenţie. Unul dintre ei era în mod clar şeful de cameră, îşi luase locul de pe patul de sus de lîngă uşă şi se sprijinea acum de perna proptită de perete. Deasupra pernei, în zidul de beton, nişa în care spuneam că era tubul acela chior de neon.

Două bufnituri înfundate în peretele din dreapta. Prin geamul veşnic deschis de aude un hîrîit, ca şi cum cineva îşi curăţa gîtul, o gîjîială. Cel ce părea a fi şeful de cameră ajunge rapid în patul de sus la capătul dinspre plasa ferestrei:

– Ce-ai mă Cornele? spune el cu o voce stranie, hîrîită, cumva şoptită, voce subţire de scapete. Ce vrei mă?

– Ţi-au băgat prospături bă? Eşti boieracum, hă? Care-i treaba cu fraieru’. Vocea lui Cornel este şi ea tot una aşa, în falset dar mai groasă, mai profundă.

– Încă nu ne-am lămurit, dau eu duma după ce îl descoasem, mai încolo. Tre’ să fim domni, aşa zice Pînzariu. Ordin, zice şeful de cameră în vreme ce trece înapoi în patul lui de lîngă uşă.

În continuare, eu sînt în mijlocul camerei şi îmi fac de lucru holbîndu-mă curios afară, pe geam. Mă înălţasem pe vîrfurile picioarelor şi acum vedeam exact la nivelul solului, afară. Undeva în faţă, la vreo patru cinci metri, un zid foarte înalt din beton cenuşiu. Pe coama zidului, o plasă metalică solidă se întindea cît cuprindea privirea şi venea să se sprijine undeva pe peretele clădirii sub care ne aflam îngropaţi. Mă apropii cu paşi mărunţi de fereastră şi, brusc, dau nas în nas cu capul uriaş al unui ciobănesc german căruia îi văd şi imensele labe din faţă. Mă trag speriat înapoi. Careva chicoteşte a rîs în spatele meu.

– Vezi mă că te mănîncă. Ăla este Rex, pretinul nostru. Pensionar, închis ca şi noi numa’ că are celula mai mare.

Nu zic nimic, mai arunc o privire prin fereastră, Rex plecase, deasupra zidului cenuşiu, prin plasa ce ne acoperea văd ramurile unui copac înalt, un plop tînăr iar printre ele un petic de cer. Se însera. Mă întorc spre cameră şi mă proptesc cu spatele de zidul camerei, cu grijă să nu calc în cele două găleţi de tablă cu capac, una era chiar în colţul liber iar alta era cumva aproape sub patul de sub fereastră. Eram patru de toţi. Şeful de cameră, am să-l numesc în continuare „CC”, era la el în pat, lîngă mine pe patul lui de jos de sub fereastră era cel legat cu lanţuri la picioare, „prahoveanul”. Pe patul de sus de la fereastră, Bucuraş, gestionarul unui resaturant măricel şi cunoscut din Braşov. Pe acesta din urmă îl ştiam.

– Auzi dom’le, poţi sta pe patul de jos de la uşă, dar nu ai voie să stai decît aşa, în capul oaselor şi să nu te sprijini pe perete, în spate că ne încing ăştia. Ia zi, care-i treaba, cu ce te-au găbjit ăştia? Eşti singur în fapt?

Mă întorc spre CC în vreme ce încerc să mă luminez ce o fia aia „singur în fapt”, ce naiba, nu vedea că sînt singur?

– Nu ştiu ce au cu mine. M-au luat din Bucureşti. Eram singur, în delegaţie.

– Şi cine te-a săltat? Bucureştiul sau aveai coadă şi te-au luat ăştia d’aici?

– Nu ştiu cine erau şi de unde dar m-au dus la unul, un general de la IGM, unul Nuţă.

– Hă! A belit-o! Nuţă bă? Poi ăsta e mare rău. Ştab. În toată ţara se cacă gaborii pe ei cînd aud de el. Da’ ce nasulie le’ai făcut mă, şi cum ai ajuns aici, la Braşov?

– Habar n-am, m-au luat de la IGM, Nuţă a zis să mă ţină „în tură” la circa 6 pînă vin cei de la Braşov să mă ia. Zicea că are nevoie de mine „jos cel puţin cinci ani”.

– Cum ziceam, hîrîie CC, nasulie mare, cinci coţi a zis, cinci stai bătuţi pe muchie. Asta doar dacă nu îi dai şi pe ăia cu care erai în fapt. Poate te mai scoţi de vrun cot doi.

– Care ceilalţi? fac eu reflex, mirat.

– Bă, eşti jmecher, te-au lucrat, ştiu ei ce ştiu dă tine, dacă nu dai totul din tine şi o ţii tot aşa iei peste cinci ani ca popa.

– Adică vrei să zici că oricum au ei ceva cu mine, pregătit?

– Auzi, cască urechile aici la mine, gaborii n’are treabă să îţi pună ceva în cîrcă, dacă te-au luat cum te-au luat e groasă rău, la nevoie fac ei ceva dosare de te leagă, aşa pentru judecător, în tim ce tu stai aici jos şi ei te deznoadă. Ascultă la mine, o dau pă bune, io am fost de jde’ ori cu toţii gaborii de Braşov pă mine. Ziceau că îmi dau pe viaţă, da’ mereu m’am scos. Tre’ să ştii ce să dai, cînd să dai, dar mai ales cui să dai. Hai, c’aici sîntem singuri, doar noi, nu ne’aude nimeni, da’o pe bune, toată nasuleala şi io te’nvăţ cum şi ce şi cănd să dai. Dar numa la şefii d’aici, de la Braşov. Ori la Neagu ori la Ionaş. Ăştia ştie ei cum să o bage mai sus şi te scoţi pe bune de cîţiva coţi. Mai primeşti şi un regim mai ca lume aici, poate nu pleci la puşcărie, faci aici, pe arest pedeapsa. Te scot ăştia la lucru, ori pe aici pe la birouri ori te duc la munci afară la Inspectorat, sus, în Prund. Io te’nvăţ, ieşi bine cu nasuleala şi mă plăteşti tu cumva, te văd boier, nu mă laşi tu cu ochii’n soare.

– Omule, eu te cred, dar ce naiba să inventez, ce să le spun, ce să le povestesc, ce dracu îi poate interesa din ce ştiu eu? zic eu, cu o mină cît mai mirată.

– Tu numai dă ceva amănunte că le fac eu o poveste şi te lămuresc io cum e treaba. Ia stai! Taci! Na, că bagă marfă şi la 5. Bă, tu sigur ai venit de unul singur?

– Hm. Las’ că vedem noi. Acum văd că mişcă lumea. Ne scot la programul de seară.

De pe coridorul din faţa celulelor se auzea un fel fde forfotă. Ăştia mai vechi aveau urechea antrenată, descifrau după sunet orice gen de activitate se petrecea dincolo de zidul celulei. Ne dăm jos de pe paturi şi ne pregătim, mai exact fac şi eu ce fac ei. Iau una dintre găleţi, pe cea cu apă, celaltă unde urinam o ia prahovenul, CC şi Bucuraş sunt primii în şir. Toţi aliniaţi frumos lîngă paturi, ci faţa la uşă. Noi eram la „3”. Îmi amintesc că aşteptînd să fiu introdus în celulă văzusem scris mare pe uşă un „3” mare cu vopsea neagră.

Pierdusem noţiunea timpului. Nu îmi dădeam seama cam ce oră ar fi. Aici, sub pămînt toate aveau alt puls, alt ritm, alte înţelesuri. Regulile de aici erau altele şi trebuiau învăţate rapid din mers dacă vroiai să supravieţuieşti. Lumile noastre se fracturaseră grav, deasupra erau ei, cu lumea de afară, aşa cum o ştiusem, aici, dedesubt, eram noi, nişte numere, cuprinşi între coperţile unor dosare. Iar dosarele erau prbblemele nerezolvate ale lor, ale celor de „sus”.

Zornăitul zăvoarelor trase unul cîte unul mă trezeşte la realitate, uşa grea se roteşte silenţios în balamalele vechi dar bine unse. Ne loveşte peste faţă un aer fetid, cu iz de umed şi putregai îmbibat cu un iz înţepător de clor.

– Mişcă deţinut, mişcă, hai vioi, că n-am toată ziua pentru tine!

Şi ne punem în mişcare.

r3n