009. În capcană II

În capcană II

IGM Bucureşti –  Braşov

1989 – Septembrie

 Circa 6 miliţie. Totul vetust, totul murdar. Lucrători speriaţi şi timoraţi de apropierea toxică a inspectoratului general al miliţiei. Am pe biroul meu un teanc imens de coli A4, o hîrtie de galben murdar, subţire şi foarte friabilă. Sînt important, că deh’, acum am birou personal la circa 6 de miliţie. Căpitanul meu cel scofîlcit şi galben este mîndru de felul în care m-a instalat. Nu durează mult şi aflu cum este cu ţinutul în „tură” cum zic intelectualii aştia de prin Tunari-Groapa lu’ Ouatu’. În cazul meu, cîte doi ofiţeri stau cu mine în cameră vreme de patru ore. Unul din ofiţeri îmi ţine o teorie despre cum trebuie scris corect şi ca la carte un capăt de declaraţie şi care este importanţa fiecărui element de identificare de acolo. Celălalt, cînd nu îmi reascute căpeţelul de creion cu care scriu, se scobeşte alternativ, în nas, în măsele ori în urechi. Eu scriu capete de declaraţii şi după ce termin de înşirat toate elementele necesare pentru identificarea mea scriu cu majuscule un mic paragraf în care explic că nu am nimic de declarat cu privire la nimic. După ce trec patru ore vine alt schimb, alţi doi ofiţeri.

Să nu credeţi că este uşor să faci asta 24 de ore încontinuu. Primele zece-cinsprezece ore este mai greu. Pînă la urmă m-am obişnuit şi cu căpeţelul acela de creion. Nu mai mare de trei patru centimetri. Celor periculoşi sau cu gînduri negre şi murdare nu li se dau creioane întregi sau pixuri. La început li se dă să scrie în creion (în creionaş) ce se poate smulge de la ei, după aceea lucrătorul anchetator victorios ori scrie el cu mînuţa lui într-un formular tipizat ce ai scris tu ca boul mai devreme şi pe urmă, aşa, pe ne-ve te pune să semnezi.

Se vede treaba că nu le-a plăcut de loc proza mea. Pot bănui că nici nu se aşteptau la cine ştie ce victorii în urnirea din loc a anchetei. Mai ales că ei nu ştiau nimic despre nimic. Mă tot puneau să scriu capetele alea de declaraţii şi să enumăr toţi complicii la ceea ce făceam sau făcusem eu.

– Scrie bă banditule cum o şi cum o cheamă pe mă-ta, pă tac’tu, scrie tot, ce fac şi dacă ştiu ce faci tu. Scrie pe unde umbli şi cu cine umbli.

– Pe tata şi pe mama i-am îngropat de mult.. apuc eu să spun.

– Pagubă-n ciuperci, nişte bandiţi mai puţin, tu scrie cum îţi zicem noi. Nu primeşti nici un strop de apă pînă nu te apuci să scrii numele complicilor. Şi mie pă tura mea să nu-mi adormi! Boule! Ne strici tu nouă programul. Ai dat peste cap toată secţia. Dacă vine Nuţă aici să ştii că te deznodăm cu bătaia. Şi stai drept pe scaun.

Trece o vreme iar eu caligrafiam cu sîrg, fără grabă un nou capăt de declaraţie. Ajunsesem la faza cu: „nu am nimic de declarat…” cînd unul din miliţieni vine din spatele meu şi plesneşte biroul cu un bulan din acelea de cauciuc.

– Băi, ţi-am zis să stai drept în scaun şi mie să nu-mi dormi în tură că îţi împrăştii măselele pe jos! Se apleacă peste hîrtia mea: ce morţii mă-tii nu ai ce declara? Cum adică că nu ai ce declara? Şi nu te mai sprijini cu mîna aia de birou. Trînteşte bulanul pe masă, scobeşte prin buzunarele lălîi, scoate o pereche de cătuşe şi mă leagă cu mîna stîngă de piciorul biroului, de undeva de jos. Ajung cumva cu bărbia la vreo douăzeci de centimetri deasupra biroului, mai sus nu mă pot ridica.

– Aşa nu pot să scriu, fac eu încercînd să îi arăt că nu văd ce să fac şi probabil că mă mişc prea brusc.

– Unde pleci animalule? Pleci cu mobila după tine? Bufff! Simt o izbitură care mă leşină. În zona rinichilor. Celălalt ofiţer mă izbise cu o carte groasă de telefoane, cumva cu cototul sau o făcuse sul, nu ştiu, dar lovitura fusese cumplită. Aruncă pe birou în faţa mea cartea de telefoane şi îmi zîmbeşte putred:

– Io-te bre, văzuşi, ţi-o adusei aici pe mă-ta să te înveţe să scrii. Io cu bastonaşu’ tu faci cerculeţe frumos pă hîrtie. E clar, ăsta avea altă extracţie culturală. Chiar dacă fondul ţinea tot de folclorul de miliţie.

– Ce zici bre, întreabă olteanul, îl punem un pic la rotisor? Bagă mîna între două fişete şi scoate de acolo un del de par de vreo doi metri, foarte gros, frumos, fasonat cu gust aş zice. Bate de două ori cu el în parchetul murdar cu lamele de lemn sărite pe ici pe colo.

– Termină omule, nu este ăn consemn treaba, nu ne atingem de el. Prea tare. Îl vor proaspăt aia de la a IV-a sau nu mai ştiu cine.

– Să-i ia dracu’! Îl rezolvam noi aici în două ore de cînta după dictare şi cerea singur hîrtie şi creion.

Se vede treaba că ăştia veniseră supăraţi rău de acasă. Iar stilul meu îi supărase şi mai mult. Cu regularitate reuşeam să îi scot din sărite întrebînd la rîndul meu „să scriu despre ce am făcut cînd? Unde?, cu cine?” aste le dădea moarte. Şi mă aşteptam să treacă la violenţe fizice de la cele verbale. Celelalte ture nu o făcuseră dar ăştia aveau alte idei sau poate alte ordine. Dar sigur aveau ordinele clare altfel m-ar fi lăsat lat din primele ore. De remarcat că de două ori mi-au adus cîte un sfert de pahar cu apă. Mai mult, am fost nevoit să nu merg la toaletă pentru că două schimburi consecutive nu au reuşit să găsească chei pentru cătuşe, cum ziceau ei rînjind. Trece ce mai rămăsese din zi, trece noaptea, vine ora prînzului în a doua zi. Spun ora prînzului pentru că cei care se schimbă să preia tura vin cu hainele împuţite de nişte mirosuri de mîncare îndoielnică. Cu trecerea timpului interesul pentru „tura specială a lui Nuţă” scădea în importanţă în circa 6 de miliţie.

În fine, apare şi „Braşovul”, în persoana unui lt. major tinerel despre care ştiam că este foarte bun la dat din coate şi toţi ai lui ştiau că va parveni, va urca în grade şi funcţii în mod rapid, un turnător de care toţi colegii lui se fereau.  Tov. lt.major „R” îşi face apariţia în mod jovial şi încearcă nişte glume miliţieneşti cu mine de parcă ne ştiam de cînd lumea. Pe biroul din faţa mea îşi întinde hîrtiile lui şi se semnează actele de predare primire a subsemnatului. Se semnează şi ştampilează şi actele însoţitorilor mei, două seturi. După mine venise numai un ofiţer. O fi făcînd cît doi.

Preia cu inventar lucrurile mele, sunt dezlegat. Cît semnaseră actele mă legaseră de piciorul biroului. Alt tic al miliţienilor. Nu ştiu ce s-ar face dacă nu ar găsi un pcior de masă, o ţeavă de calorifer, ceva, de care să te lege pentru a-şi dovedi superioritatea. Probabil că s-ar pişa pe ei precum cîinii care nu găsesc la vreme un copac sau o anvelopă de maşină.

Ni se pune la dispoziţie un echipaj şi, după ce se raportează telefonic lui Nuţă stadiul „cercetărilor” plecăm spre Gara de Nord.

Avem un tren rapid cu care să ne mişcăm spre Braşov. Rezervarea biletelor nu este o problemă. Cele două ore ale călătoriei le petrecem la vagonul restaurant. Consumaţie serioasă dar fără alcool. De plătit plăteşte lt.majorul „R”, din banii mei pe care îi primise odată cu lucrurile mele, la un loc cu „probele” incriminatoare din dosar. În gara din Braşov ne aşteaptă un subofiţer care ar fi trebuit să fie şi el la Bucureşti ca escortă dar avusese oarece probleme „medicale” aşa că îi ştampilase colegul documentele.

O nouă serie de aşteptări la miliţia Braşovului. Durează, trebuie găsit totuşi un procuror, trebuie dresat pentru a-mi semna actele de introducere în arest. Probabil durează pînă îi fac respectivului desenele ca să priceapă. Pentru mine e mai simplu. Eu aştept. Stau şi aştept. Îmi este tot mai limpede că avalanşa este pornită. Nu am de ce să consum energie la acest moment. Liniştea aşteptării mele îmi conferă privilegiul de a observa un conflict mai acut decît oricînd chiar în sînul componentei coercitive a sistemului. O rupere de ritm.

Se definitivează cumva şi actele mele de introducere în arestul miliţei din Braşov. Lucrurile rele sunt uşor de dus la îndeplinire.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Primele faze ale unei anchete fanteziste menită să acopere ancheta reală trec surprinzător de suportabil, dacă nu iau în calcul disconfortul stării de arest. Chiar şi pentru ei trebuia obţinut un temei legal pentru a justifica cei cinci ani pe care Nuţă mi-i promisese. Toate merg ca pe roate şi datorită situaţiei lăsate de mine în „teren” dar mai ales şefului biroului de cercetări penale care croşeta la dosarul meu şi mai ales din cauza acceselor bahice ale maiorului anchetator. Ăsta bea inclusiv la birou. Trec primele săptămîni şi ajungem deja la mijlocul lui octombrie şi mare lucru nu se concretizează, după ştiinţa mea. Fac naveta pe circuitul anchetator, procuror. Procurorul nu este prea convins. „Martorii” ce mi se aduc în cauză sunt de încropeală, conjuncturali iar doi dintre ei primesc vizele de plecare din ţară, unul în Italia, altul în RFG încă înainte ca eu să ajung în instanţă. Lucrurile trenează, ajung în faza de judecată care trebuia să îi asigure lui Nuţă cei cinci ani ca să mă poată „lucra”. Încep să cred că fusese un foc de paie. Condamnarea mea fusese un rateu răsunător, judecătorii nu se înţeleseseră cu procurorul pe baza dosarului rar şi dezlînat, nesusţinut cu probe, procurorul nu se pusese de acord cu miliţienii anchetatori şi numai presiunile venite de la Inspectoractul MI, de la securitate, le mai netezise cumva calea. Mai aveau un pic şi trebuiau să îmi dea drumul. Asta însă nu convenea Bucureştiului. Primesc o vizită deosebită, jos în arestul miliţiei.

Jos, în arestul miliţiei de la Braşov, pe coridorul principal unde erau celulele aliniate pe partea dreaptă, pe stînga, cam la jumătatea drumului dintre celula 1 şi celula 8 era o alveolă în formă de T de cîţiva metri pătraţi iar de acolo se putea intra în stînga şi în dreapta în două celule speciale. Celulele pentru anchete speciale. Nimic deosebit. Ciment pe jos, două mese din cadru metalic fixate cu buloane groase în ciment, un scaun la una din mese, fixat şi el în ciment. Singurul element mobil părea să fie scaunul anchetatorului. În pereţi erau fixate serios în beton, la diverse înălţimi, nişte buloane groase. De fiecare bulon atîrna cîte un inel din oţel gros, mai gros decît degetul mare al unui bărbat sănătos iar de fiecare inel atîrnau nişte cătuşe ruginite, de tip foarte vechi. Mesele erau poziţionate oarecum faţă în faţă, un pic decalate.

Şi acum, vizitarorul meu. Un anume colonel „Manolea”, după cum se prezenta în acest context. Procuror militar la … Direcţia a IV-a. Cu aspectul prefect al anteprenorului de pompe funebre. Să-i spunem, cioclul perfect. Cu ochelari de vedere fumurii, groşi, cu rama neagră, groasă. Nu salută nu pretinde să fie salutat. Cu el toate încep de parcă adineaori ar fi făcut o pauză. De cînd naiba avea DSS în Direcţia a IV-a, la contrainformaţii, nevoie de procurori-anchetatori, procurori militari?! Ei bine, aşa cum aveam să constat, omul ăsta chiar îngropa. Încet şi temeinic, cu metodă. Venise cu un dosar gros, de peste optzeci-o sută de pagini, structurat de acasă, pe secţiuni. Structura se evidenţia prin coli A4 împăturite în 4, în lung, introduse din loc în loc în teancul de hîrtii. O vreme se tot foieşte pe scaunul lui, scoate din buzunar un ceas de mînă mare şi butucănos cu cureaua ruptă. Îl pune cumva proptit pe masă de tocul masiv al ochelarilor. Alături, din geanta lui jerpelită din piele, scoate de undeva de pe fund un fel de penar din acela chinezesc pe care îl desface. Sumedenie de pixuri şi creioane de toate culorile, chiar văd şi o ascuţitoare. În fine, mai scoate din servieta lui un liniar. Aliniază totul pe birou în faţa lui. Le potriveşte să fie în linie toate, se dă înapoi rezemîndu-se de spătarul scaunului care protestează scîrţîind anemic. Bate cu palma pe teancul gros de hîrtii.

– Auzi mă, aici este viaţa ta. Mai bine zis ce va rămîne din ea cînd termin eu cu tine. O săţi explic cum merg lucrurile iar tu o să ma ajuţi să punem totul cap la cap. Dacă vei coopera îţi promit că vei beneficia de un regim mai uşor de detenţie următorii 25 de ani.

Eu înghit în sec şi încerc să mă reculeg. Din ce film vine ăsta?

– Ochiul la mine, deţinut! Ochiul la mine! Pentru început o să discutăm primele luni despre depozitul militar special de la „A”. Totul, complici, sefii care ţi-au dat documentele de acces, ce anume aţi proiectat acolo. După ce terminăm cu asta vorbim despre provenienţa explozibilului de la statuia din din Sf. Gheorghe şi despre cele trei PSL lipsă de la Gărzile Patriotice de la Unitatea de montaj platforme de tractoare. Pe urmă, după ce ne vin datele de la direcţionalul STASI vorbim despre Jurgen şi plecarea lui precipitată spre Bochum de pe aeroportul din Kogălniceanu, acolo unde l-ai condus tu şi i-ai facilitat obţinerea locului în cursa de Frankfurt. La final îmi vei da lista cu toţi cei care duceau pachete de „protocol” la CC PCR la etajul 5, la comandamentul gărzilor patriotice. Ce zici? Ne apucăm de treabă?

Probabil că arătam aşa cum eram, adică blocat. Cioclul savurează momentul dar asta îmi dă vreme pentru recul. Continuu să îmi menţin o mască de om mirat, suprins şi tîmp.

În minte îmi rulează vechea îndoială a anchetatului: oare cît ştie psihopatul ăsta despre ce crede el că vorbeşte? Ce aveau în clar şi ce aveau doar ca titluri de posibile capitole?

Mă decid să pun problema altfel: să le las lor plăcerea de a se întreba cît anume nu ştiu eu.

Uşor de zis, dificil de făcut. Prostul meu, cioclul, era la baza nucului şi scutura copacul să vadă ce e copt şi ce cade. Avea şi vreme, era plătit pentru asta şi precum se vede practica meseria asta cu o plăcere deosebită, sadică. Decid să depăşesc faza de perplexitate tîmpă şi să abordez o manieră care cu siguranţă îl va prinde pe picior greşit. Trebuia să fac cumva să fiu măcar cu o respiraţie înaintea lui.

r3n