008. În capcană

În capcană

IGM Bucureşti – 1989 – Septembrie

Aştept în holul sordid şi încins de soarele sfîrşitului de septembrie. Vară tîrzie. Se apropie ora de terminare a programului la Inspectoratul General al Miliţiei de pe bd. Stefan Cel Mare în Bucureşti. Venisem direct de la aeroportul Kogălniceanu pentru o discuţie cu unul din şefii de la înzestrare. Şi nu ştiu de ce mă convocase aici. De obicei ne întîlneam în alte sedii. Aveam la mine documentaţia tehnică pentru o anume aparatură specială care era în fază de omologare. Se punea problema unei viitoare şedinţe de omologare în cadrul unei comisii tehnice interne a M.I., bla bla bla…

Se făcuse deja ora 15:00 cînd în fine apare ofiţerul de serviciu şi, cu o mină plictisită, îmi cere din nou buletinul de identitate pentru a-mi completa biletul de intrare în unitate, cum zice el.

Mai trece jumătate de oră şi se aude o cheie descuind o uşă folosită doar pentru accesul intern spre camera specială de audienţe şi spre intrarea in IGM dinspre actuala stradă Dinu Vintilă (Aleea Tonola), intrare rezervată numai pentru mai marii din IGM sau pentru musafirii speciali.

Apare de undeva un plutonier şi mai supărat şi mă conduce către un cabinet care sigur nu era pentru audienţe. El preluase buletinul meu şi documentul de intrare completat acum cîteva minute. În cabinetul unde sunt introdus dau cu ochii de generalul Nuţă şi de un alt tip, un colonel vîrstnic, astmatic, cu faţa cianotică.

– Scoate bă tot ce ai pîn’ buzunare, se zborşeşte Nuţă la mine, ştii că ştim totul, hă?, dă unde dracului ai actele astea, hă? Serviciul, da? Gata, nu mai ai servici, gata, te prelucrăm noi. Pistolul ăla militar pe unde e? Banii de unde-i ai? Hă? Las’ că verificăm noi totu’. Chiar că se adaptase generalul la jargonul de Cuţarida, de Groapa lu’ Ouatu’.

– Bă colonele, ăsta crede iar că vine vreun pîrlit de prim secretar de pe la f’un judeţ şi-l scapă iară ca’n februarie. Documentaţia o duci sus, la noi, la tehnic să o verifice să vedem ce scoatem din ea şi dacă e pe bune. P’ăsta îl băgaţi rapid în „tură” la circă, la a „şasea”, ţinut la cald pînă vine Braşovul după el. Cei de la DSS, de la a VI-a vor să îl deznoade acolo, jos, departe de Bucureşti. Aici au alte probleme acum. La cald îl ţineţi, clar. Oricum o să îl ţinem vreo cinci ani jos, singur, scoatem noi totul de la el. Hai, raportezi de executare şi scutură-i pe ăia de la Braşov să se mişte. Să-i trimită în escortă un cunoscut de-al lui.

– Am înţeles, să traiţi, toa’rşu general, face astmaticul.

Nuţă pleacă fără alte comentarii. Pleacă pe uşă undeva spre interiorul inspectoratului. Pe mine colonelul mă scoate pe uşa dinspre holul central, coborîm scările largi ale intrării centrale la peronul cărora aştepta o Dacie amărîtă. Mă împinge şi mă lipeşte de portiera din faţă, scoate din buzunarele pantalonilor lăbărţaţi nişte cătuşe, mă leagă cu mîna dreaptă de mînerul clanţa uşii:

– Să nu pleci bă, auzi, să nu pleci la plimbare, şi hăhăie rîzînd singur de gluma lui.

Pleacă să caute şoferul. Nu ştiu de ce, deodată, pune stăpînire pe mine un calm deosebit. Strada este aproape necirculată. Mă răsucesc cumva într-o poziţie mai comodă şi mă sprijin de maşină. Ce fusese în acel februarie? Hmm… februarie 1989.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

În februarie Nuţă venise cu o căruţă de generali după el la Inspectoratul de miliţe de la Braşov. Atunci fusesem iniţial dat în urmărire în Bucureşti şi „preluat” de o escortă distantă pînă la Braşov. Acolo, odată ajuns acasă am observat că un comitet de primire generos împînzea minicartierul de blocuri noi cochete din „Scriitorilor”, unde locuiam. Nici nu apucasem să mă apropii de intrarea în imobil că fusesem preluat de cîţiva băieţi de la miliţia oraşului şi convins să merg cu ei la organ. „Hai măi, că te aşteaptă acolo o căruţă de generali”. De fapt nu era nimeni venit încă de la Bucureşti, stătusem toată noaptea în tură şi scrisesem zeci de capete de declaraţii, rupte parte dintre el, iar şi iar de un miliţian plictisit şi supărat că nu scotea de la mine ceva cu care să iasă în faţa lui Nuţă, dimineaţa.

Hm, Nuţă, Constantin Nuţă. Ăsta fusese șef al Direcției a IV-a – Contrainformații Militare – a Securității Statului cîţiva ani şi din 1978 adjunct al ministrului de interne și șef al Inspectoratului General al Miliției. Ăsta era axat pe Braşov, în noiembrie 1987, împreună cu generalul Emil Macri, a lucrat cu spor la reprimarea revoltei muncitorilor de la Brașov. Macri fusese șef al Direcției contrainformații economice din Departamentul Securității Statului. Ei bine, ăştia doi apăruseră atunci, a doua zi, la Braşov. Lucrătorii braşoveni erau vineţi de spaimă şi nici nu aveau de la mine vreo declaraţie „concludentă”. Întrebarea de bază pe care o repetaseră mereu era pe tema prezenţei mele în „zona 0” înarmat şi neanunţat. Traseul meu fusese detectat, de pe Gabriel Peri – de la shopul diplomatic la hotelul Ambasador, în shopul de la parter iar mai apoi la mezanin în hotelul Intercontinental unde intrasem cam vreo oră şi jumătate în „camera tehnică” amplasată deasupra Rotondei, obiectiv comandat de „inginerul” Ionescu. Atunci, dimineaţa, la Braşov, nu ştiu care din miliţienii zeloşi, pînă să vină bucureştenii, se apucase să dea telefoane oficiale disperate la Sf. Gheorghe, la judeţeana de partid şi să încerce să dea de primul secretar Ştefan Rab pentru că găsiseră pe toate documentele mele semnături şi ştampile incirminatoare provenind de acolo. Nu dăduseră de primul secretar la ora aceea matinală dar, ca un făcut, exact cînd Nuţă şi Macri se instalaseră în fotolii mai confortabil şi se uitau la mine ca pisica la un şoarece mort, iată că sună telefonul, pe fir scurt. Răspunde un aghiotant şi spune spre Nuţă (el conducea ostilităţile, Macri asculta şi încuviinţa dînd din cap): „şefu’ ie judeţeana de la Sfîntu”…

– Pune-l mă pe difuzor, s-auzim cu toţii.

Auzim în difuzor, cumva voalat, vocea unei femei

– toa’rşul prim, aveţi Braşovul

– Bună dimineaţa, Rab sunt, cu cine am onoarea? Sună glasul grav, de bariton al lui Rab.

– Suntem generalii Nuţă şi Macri şi avem aici un infractor periculos care umblă cu acte semnate de dumneavoastră.

– Hm, puteţi da secretarei mele numerele de înregistrare ale actelor şi numele semnatarilor respectivelor acte?

– Ce mai contează? Toate par să fie semnate în numele Rab Ştefan şi unul, colonel Cîrstea. Şi mai este un document referitor la un pistol militar T33 cu muniţia aferentă şi proces verbal predare primire.

– Aha, nu mai este nevoie de detalii. Ştiu despre ce este vorba. Ia, faceţi voi acolo pachet toate actele acelea, suiţi omul într-un echipaj şi veniţi cu el la pod la Chichiş, între judeţe. Rapid, trimit acum un echipaj acolo să aducă omul la noi la judeţeană. Repet, toate actele şi data viitoare nu vă mai băgaţi nasul unde nu vă fierbe oala.

Nuţă nu mai prinde aer, devine cianotic iar de răspuns răspunde Macri

– Generalul Macri sunt, de la DSS, contrainformaţii economice. Cum de că amestecaţi în anchetele noastre secrete?

– Măi generale, tu probabil că nu ştii ce vorbeşti. Pînă cînd eu mi-s prim secretar aici tu execuţi ce îţi spun eu şi încă repede, dacă nu, pînă mîine dimineaţă vă dezbrac pe amîndoi de uniforme, caporali vă fac, trădătorilor!

– Tovarăşul Prim Secretar, revine cu deferenţă Macri, am să dau mai inainte telefon la Biroul II să…

– Poţi da telefon la mama birourilor, dar dacă dai la Biroul I ai să ai neplăceri mai mari decît orice îţi poţi închipui. Treceţi la treabă şi executaţi ce v-am spus eu. Trebuie să-ţi explic eu că NOI dăm ordinele pe care voi le executaţi? Zici că tu eşti Macri? Bine, atunci tu să-mi raportezi de executare exact în treizeci de minute! Clar?

– … ăă, hm, ăăă

– Spune generale, este simplu: am înţeles tovarăşe prim secretar, se aude vocea impunătoare a lui Rab.

– Grrmăă, am înţels tovarăşe prim secretar, raportez de executare în treizeci de minute. Da’ telefon la biroul II tot trebuie să dau.

– Tu exectută ce ordon eu şi pe urmă dă telefon cît te ţin bojocii! Şi brusc se auzi declicul ce semnala închiderea liniei protejate.

Eu, mai mic decît mă făcusem nu mă puteam face. Îmi ţineam privirile pe geam, undeva aiurea, practic nici nu eram acolo sau nu vroiam să fi fost acolo.

– Bă boule, face Nuţă către mine, nu fă pe mortu’n păuşoi, uite’aici la mine, de la asta o să ţi se tragă! Crezi că ai scăpat? Reaţi’ ai dracului cu tot cu mama voastră de bandiţi, ce’aici e altă ţară? Apoi, brusc, Nuţă, mai calm decît oricînd, se apucă să pună ordine în hîrţoagele de pe masă. Deasupra, peste actele armei pune tocul pistolului, pistolul şi cele două încărcătoare. Cere un plic mare şi sigilează înăuntru cartuşele pe care le scosese din încărcătoare, şi le numărase. Trece pe plic numărul de cartuşe, la calibru scrie prostii că nu se pricepea.

Probabil că cineva sunase la ofiţerul de serviciu că acesta îşi bagă capul timid pe uşă.

– Ordonaţi.

– Scoate imediat un echipaj, să aibe benzină pînă la Sfîntu Gheorghe, caută un căpitan ceva de pe la judiciar sau cercetări penale să îl pui ca însoţitor. Să aştepte în faţă la intrarea de la judeţ.

Minutele trec greu. Nimeni nu vorbeşte, tensiunea este paroxistică, eu fac tot ce pot pentru a „nu fi de faţă”.

Macri se uită la ceas cu nervii întinşi la maximum. Ridică telefonul pe fir scurt şi apelează centrala interioară cerînd judeţeana de partid de la Sfîntu Gheorghe. Aparatul rămăsese pe difuzor.

– Haló, răspunde prompt centralista unguroaică de la capătul firului

– Am revenit, de la Braşov, face Macri, cu tovarăşul prim secretar…

– Spune genrale, răsună brusc, tare în cameră, vocea lui Rab.

– Am pregătit coletul cum spuneaţi, vine o escortă puternică şi aduce totul pînă în curtea judeţenei de partid de acolo.

– Mă, tu te-ai prostit? Ce te-am pus eu să faci? Sui intr-un echipaj al vostru pe tovarăşul, îi dai înapoi actele şi tot ce are şi îl aduci la intrarea în judeţ! Opreşti echipajul exact după ce trece podul la Chichiş, în parcare, acolo, pe dreaptă. Acolo va fi şi echipajul nostru, colonelul Tüzöny va fi acolo să preia omul. Nu ai ce căuta cu echipajul în judeţul meu. Limpede!

– Grrr, ăăă, păi să vedeţi că nu este singur, tovarăşe prim, face de data aceasta Nuţă.

– Ce face?!!! Exclamă surprins Rab. Mai spune odată!

– Poi nu e singur că am ridicat-o şi pe nevastă-sa.

– Măi vitelor! Hitleriştii nabii, de ce nu a-ţi arestat aşa, discret, tot cartierul, boilor?!! Pe ce motiv aţi ridicat femeia?

– Poi lucrează la acelaşi loc de muncă, noi v-o trimitem acolo, sunt periculoşi, vine prompt răspunsul logic al lui Nuţă care simţise nevoia să intervină.

– E limpede, sunteţi cu toţii nişte boi, nişte vite încălţate puse în uniforme. Hai că pierd vremea cu voi. Trimiteţi oamenii aceia aici, la pod la Chichiş. Restul îl rezovăm noi. Că pentru noi lucrează. Aţi înţeles?!

– Am înţeles, dar…. , o clipă se aude tonul apoi declicul anunţînd sec întreruperea convorbirii. Cristoşii mamii ei de treabă, unul cea, altul hăis, fiecare face ce îl taie capul, suduie Nuţă.

Ofiţerul de serviciu revenise să raporteze că echipajul este gata.

– Ia astea, zice Nuţă şi îi pune în braţe teancul de hîrtii, de fapt un teanc de hîrtii completate de ei pe lîngă cele cincisprezece douăzeci de capete de declaraţie începute de mine, actele mele, deasupra arma cu tocul, încărcătoarele şi plicul cu muniţia. Ia-l şi pe ăsta şi du totul la maşină. În juma de oră să dea ăia prin staţie că a predat totul unuia Tuzoni sau cum l-o chema.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

 

Aud tropăit grăbit pe trepte, apare cel care trebuia să fie şoferul Daciei de care eram legat.

– Ce faci mă, dă-te naibii de pe maşina mea!

– Nu prea pot, fac eu şi îi arăt că sunt priponit cu cătuşele de portieră.

– Ce mama naibii faci mă aici?

– Aştept, spun eu, aşa, mai mult ca să-l înfurii.

Dinspre intrarea pentru auto apare şi colonelul, iritat vizibil. Mă dezleagă de portieră, îmi suceşte mîna la spate, îmi pune cătuşele la spate şi mă împinge pe bancheta din spate. El se suie, ca un boier, pe locul din faţă, lîngă şoferul uluit.

– Hai, dă-i drumul rapid, la a „şasea”!

Şoferul face întoarcerea rapid din trei mişcări pe străduţa îngustă şi dă să o ia la dreapta pe „Ştefan cel Mare”. Stă un pic la intersecţie şi colonelul se zborşeşte la el:

– Ce o mocăi mă? Bag’o mă pă diagonală direct în Tunari, dă semnal şi tu, că nu mergem la piaţă. Hai, ordin de sus.

Cumva cumva Dacia scîrţie din încheieturile-i bătrîne şi se hurducăie peste liniile de tramvai, intră pe interzis pe breteaua de ieşire de pe Tunari, tăiem calea unei maşini de pîine şi facem aproape imediat la drepta. După vreo două sute de metri tragem pe dreapta în faţă la circa 6 de miliţie.

La poartă, comitet de primire. Colonelul meu se umflă’n pene, pe cît de umil şi mic fusese de faţă cu Nuţă.

– Ce mi-aţi pregătit mă? Ia să va văd? În spate, eu mă chinui să ies de pe bancheta din spate cu mîinile legate la spate.

Urcăm pe o scară întortocheată cu mînă curentă din fier forjat. Trecem prin nişte culoare strîmte şi intrăm într-o încăpere ciudată, austeră, ceva tampon între alte două încăperi. Trei birouri situate pe trei dintre laturile camerei, cîteva fişete metalice încuiate şi sigilate, o singură fereastră, zăbrelită. Scaune vechi şi scîlciate. Birourile, la fel, zgîriate şi decolorate mai purtau pe alocuri urmele cîtorva straturi de lac şi baiţ. Numerele de inventar scrise mare pe mobile, la vedere, cu alb cu o caligrafie dubioasă îmi fură atenţia. Mă aşez pe un scaun lipit de perete, între două fişete, în spatele unuia dintre birouri.

– Gata, ai ajuns, acum te ia dracu’, viu d’aici nu ieşi dacă nu scrii ce vrem noi pe hîrtie, zbiară piţigăiat un căpitan cu faţa scofîlcită şi galbenă.

– În picioare animalule, ce am zis eu să stai jos? Care ai mă o cheie să-i scot priponu’ banditului ăstuia? Apoi către mine:

– Şi zi aşa, pe cine vrei mă tu să împuşti? Hă? Hai că ştim noi totul! Ştii să scrii? Sigur că ştii, că eşti ofiţer. Te face ţara ofiţer şi tu te apuci de tîmpenii. Vezi tu pe dracu’!

În umila mea opinie, dracul, sau măcar un emisar al lui, era chiar în faţa mea şi duhnea a dinţi stricaţi şi mahorcă proastă.

r3n