007. Arad

Arad

Arad. Iarna. Noaptea. Tern. Trist. Străzi pustii. Obloane trase. Oraşul se retrăsese în cochilia lui să  îsi rumege visele de mărire de peste zi. Dacă le avusese.

La gară însă, animatie de nedescris. O viaţă de noapte activă de nedescris. Foşgăiala indivizilor ciudaţi ajunsă la paroxism. Un poliţist însotit de doi ostaşi, într-un colţ pe care îl credeau ei mai retras, schimbau teancuri impresionante de Forinti. În orice. Din orice.

Amicii mei de drum care îmi dusesera şi geanta pînă la gară, să nu mă obosesc prea tare, se întîlnesc imediat cu colegii lor, inginerii pescari din Arad, ingineri care nu aveau alte treburi în puterea nopţii decît să facă rost de bilete de tren pentru mine şi să aducă hainele de piele, două, nu una, colegilor lor din… Tulcea. Ăştia se schimbă imediat, cu degajare, se caută prin buzunarele hainelor aduse şi unul zice

– vezi mă, am zis eu că am lăsat restul de acte aici şi am luat doar pasaportul cu mine, aici erau…

Oare cît de prost trebuia sa fii sau să pari ca să înghiti asemenea poveşti?

Ce mai conta? Eram Acasă. Iesisem în lumea liberă. Gîndeam eu. Printre ai mei. Totuşi. Un oarecare disconfort emana în efluvii intermitente de la inginerii mei de la Tulcea. Oare pînă unde urmau ei sau restul de „ingineri” să se silească să-mi calauzească paşii? Sau să mă silească să îi urmez.

Sub gîndurile astea îmi simteam picoarele tot mai nesigure. Peretii gării începeau să mă strîngă.

Ies pe peron, cel care dă înspre oraş. Cei cîtiva taximetrişti stăteau ciorchine şi puneau la cale vreo afacere, ceva. Unul din ei era mai locvace şi le împărtaşea din întelepciunea experientelor sale. Ceva cu adus masini, dus maşini, centrale termice şi alte cele. Oricum, ceva inteligent şi foarte foarte complicat.

Eu nu mai incăpeam deja în tot Aradul. Simteam cum se adună casele lui tihnite în jurul meu şi încep să mă strîngă întocmai ca o haină intrată la apă.

O bătaie pe umăr. Mă întorc. Unul vroia un foc. Eram literalmente ameţit. Cred că mă şi clatinam uşor pe picioare. Inima îmi pulsa navalnic în piept.

Ultimele pastile primite de la medicul ambasadei din Fullánk u. 8 – 1026 Budapest în care locuisem mai bine de doua saptamîni, se terminaseră de mult…

Calculul meu fusese corect dar „ai mei” în loc să mă primească mă trimiseseră pe coclauri, în Slovenia. Să ce? Să o iau de la capat? Ar fi fost prea mult pentru mine.

Încet, încet, cu băgare de seamă, reuseşc să mă strecor prin furnicarul din holul gării. De cotul drept ma sprijinea Florin, inginerul, care venise după mine. De fapt unul dintre ei era tot timpul în urma mea…  Timpul curgea destrămat printre noi. Nebunia asta este ruptă brutal de rîcîielile iesite din niste difuzoare bete. Se anunţa trenul, rapidul nostru.

Ieşim toţi trei pe peron. Doar ei aveau bagaj. Bagajul meu. Puteam să îmi închipui ce avea să urmeze. Sau puteam să îmi închipui.

Debriefing. Refacere. Adormire. Reintegrare. Credeam eu.

Si, cîndva, revenirea la viaţă. Una normală.

Oricare ar fi fost ea, dar normală. Am învăţat să învăţ. Ştiu să fac şi pot să fac o multime de meserii. Toată viaţa mea îmi inventasem „slujbe, meserii, locuri de munca”. Toate cu acte în regulă, toate legale şi supuse regimului dar toate absolut inedite. Nu puteam în niciun caz să cuprind acum cu mintea întregul blocaj de care avea să beneficieze viaţa mea în urmatorii 14 ani, multumită „profesorului”. Domnul Profesor. Cu gîndurile astea în minte, mă urc în trenul plin de oameni somnoroşi, treziţi brusc de luminile aprinse de noi şi de frigul adus de afară. Brusc simt că nici hainele nu mă mai încap. Totul se strînge pe mine.

Ma las sfîrsit pe locul meu. Încadrat de inginerii mei specialisti în pesti şi conserve. Ceva chiar nu este în regulă cu sistemul meu de percepţie. Colegii lor de la Arad, cei cu relatii la croitorii de haine din piele şi la CFR ca să faca rost de bilete ne fac semne prietenoase cu mîna zîmbindu-ne de pe peron.

Se puteau duce acasă să se odihnească. Sau să raporteze că cea mai recentă „conservă” fusese primită, asigurată, pre-procesată, trimisă la „centru”, sau la mama naibii, conform reţetei.  Colegii lor care mă încadrează grijuliu nu se mai despart de hainele din piele pe care tocmai le primiseră, reparate. Sau preparate, sau reîncărcate. Cine mai poate şti.

Trenul se smulge cu greu din odihna efemera şi incertă pe care i-o oferise gara.

Oboseala care începea să mă copleşească era tot mai densa şi în mod cert era mai mult una indusă pe fondul stressului. Şi doar ştiam că urma exact perioada în care trebuia sa fiu cît mai treaz, cît mai alert pentru toate cele ce mă aşteptau. Totul avea să se decidă în viitorul apropiat, gîndeam eu, în vreme ce viaţa avea să îmi demonstreze că totul fusese decis din start.

Mie mi se anulase Liberul Arbitru.

Fiecare urma să îşi reia cursul vieţii aşa cum îl avea scris. Mie însă, marea distorsiune socială prin care trecuserăm îmi rezervase un cu totul alt destin.

Prin geamurile aburite ale trenului văd umbre ciudate iesind de sub roţile pe care alergam şi galopînd în paralel cu noi.

Hoarde întregi de umbre îşi holbau cînd şi cînd găvanele unor ochi imensi şi orbi. Orbi ca destinul.

r3n