006. Revenind

Revenind

Urma să intru iar în ţară. La telefon, ultima convorbire cu cel de “acasă”, Aurel, îmi explicase precipitat:

„Nu veni acum, nu e bine, nu e momentul, faci rău la toţi, mergi înapoi, te aşteapta probabil cei de la Liubliana”!!!

Deh, era limpede, acum trebuia sa o iau pe cont propriu. Probabil că mă aşteptau cei numiţi de ei. Sigur mă aşteptau. Şi nu neaparat cu flori. Mai ales după furtuna care se abătuse peste ei în acei ani. Dar ce mai conta asta pentru Aurel sau pentru şefii lui. Pentru cei din spatele birourilor. Aveau sacii în căruţă. Se făcusera avansările. Direcţionalul meu ajunsese de la Externe la Interne. Ministru. Nu oricum. Aurel era acum „cooptat” şi mascat în echipa „mare”, la Bucureşti, cu logistica, în efortul acelor ani de a recupera vechii lucrători din sistem.

Iar eu, acum, eram considerat indezirabil. Dispensabil. A doua oară indezirabil pentru ei. Odata dupa Marea Perturbare din 98 şi acum încă odată. Tăcusem convenabil prima dată, mă scoseseră afară convenabil, pentru ei, mă aruncaseră în groapa cu lei de aici şi acum mă trimiteau înapoi, la Liubliana. De ce nu la Damasc sau prin portul Latakiei?

La naiba. Cam mult. Să mai aştept vreo cincizeci de ani o altă Mare Perturbare? Sinistră glumă. Hotărîrea mea era luată.

Aveam să „ies” din nou în Lume. În lumea mea de acasă. Din România. Culmea este că după toate aparenţele scăpasem pentru moment de cei de aici. Mă cautau în draci „prietenii” a vreo 6-7 ofiteri superiori de politie, fosti sefi sau comandanti adjuncti ai secţiilor de poliţie din cele mai bogate districte ale capitalei.

Si singurul meu efort fusese acela de a-i ajuta sa devină „foşti”. În rest, niciun merit. Urma să ies în fine din toată mocirla asta şi să ajung să umblu din nou pe stradă fară griji. Să mă scufund în mocirla de acasă pe care mi se părea că o cunosc. Tot filmul mi se defila suprapus pe fondul peisajului monoton al pustei.

Autobuzul face o ultimă oprire. Pînă la graniţă mai sunt vreo 20-30 de kilometri. Totul este liniătit. Sau aşa arăta. Suntem la peronul ultimei staţii ce mai era pînă la graniţă.

În paralel cu noi, un Opel Vectra ponosit, cu numere de Germania, lăsa să îi „scape” prin portierele din spate doi tinerei. Fără bagaje. Îi văd conversînd în mod fluent cu soferul autobuzului nostru care se întorcea cu o pungă imensă în braţe la locul de muncă, la volan. Se pare ca se înţeleg. Bine şi repede. Vin toţi trei la autobuz. Opelul pleacă leneş, agale aş zice, lăsînd în urma o dîra de fum negru. Şi pleacă nu spre graniţă, ci în sens opus, înapoi spre capitală, de unde veneam eu.

Se urcă în autobuz şi cei doi odată cu călătorii care facuseră cumpărăturile de ultimă oră. Pe locul liber de lînga mine poposeşte unul dintre tinerei, celălalt, cu o bancheta mai în spate.

Afară se întunecase bine. Iarna timpurie îşi spunea cuvîntul. Ne urnim din loc. Cu zgomot şi cu fum mult. Tăcerea persistă pînă cînd şoferul trage pe dreapta în spaţiul destinat verificării paşapoartelor. Vama. Cineva face oficiul de a aduna paşapoartele şi a le preda soferului. Este, nu ştiu cum se face, chiar unul din tinerei. Nu stiu de ce nu mă mir. Ajunge şi la mine, mă priveste în ochi şi îmi face semn ca nu îi trebuie actul meu. Mă miră însă faptul ca nu sunt suprins de gest. Am o scurtă discuţie cu „tînărul” rămas lîngă mine care prinde glas în mod surprinzător chiar în acele momente. Decidem amîndoi că avem nevoie să mergem la toaletă.  Stie el unde este.

Coborîm. În spatele nostru politiştii fac numărătoarea în autobuz în vreme ce soferul trece în revistă împreună cu vameşii centralele termice şi televizoarele vechi înghesuite în cala laterala printre sacoşele imense cu cîrpe şi alte maruntisuri.

Pe sensul de ieşire din România stau de vorbă cu poliţistul român. De undeva dintre maşinile, oprite un vameş ce discuta alert cu tinerelul meu ne strigă ceva.

Poliţistul face doi paşi spre ei, pare a pricepe ceva, se întoarce şi începe sa îmi explice pe ce uşă să intru în cladirea  vămii şi unde anume găsesc o toaletă.

Sincronizarea este, iarăşi, aproape perfectă. Numai că  acum trebuie să ies pe alta uşă din holul central al clădirii, pe cealaltă latură. Iar sincronizarea nu mi se mai datorează mie, de data aceasta.

Culmea, acolo, dincolo de uşa pe care ieşisem, şoferul autobuzului nostru se chinuia să închidă încuietoarea rudimentară, cu belciuge şi lacăt de la uşile compartimentului lateral de bagaje. Pe modelul celor de la uşile pentru pasageri.

Mă urc cît se poate de firesc în autobuz şi abia în momentul în care mă las în scaunul deasupra căruia aveam bagajul meu, realizez că de fapt, de 5 minute eram pe pămînt românesc. Ajunsesem înapoi. Necontorizat. Necontorizat cel puţin de o parte a oficialităţilor.

De la ceafă în jos îmi coboară prin toţi muşchii un fior care mă sleieăte de vlagă. Nici nu simt cînd ne urnim din loc. Lîngă mine, în urechea mea, tinerelul ce se plimbase printre maşinile din vamă, îmi explica ceva, o schemă complicată. Cum că el şi colegul lui trebuie sa ajungă urgent la Tulcea. Erau ingineri la o fabrică de conserve de peşte de acolo. Şi pentu asta ei studiaseră bine traseul şi că ar fi bine pentru toţi ca la Arad să lăsăm autobuzul să îşi vadă de drum. Că vorbiseră cu ceva colegi ai lor în Arad şi aveau bilete luate la un tren rapid. (Tari ăştia cu fabrica lor de conserve şi cu peştii lor cu tot. Aveau filiale speciale pentru peştii din Arad…) Că nu ar fi probleme ca respectivii să le mai facă rost pe loc de un bilet pentru mine. Ba unul din ei, cel ce adunase paşapoartele în autobuz, zicea că trebuie să ia de la amicii lui şi o scurtă din piele ce i se rupsese şi o lăsase la respectivii să i-o repare undeva. Chiar aveau relaţii ăştia cu peştii lor. Nu bănuisem pînă acum cît de mult peşte se prindea şi se mînca în România.

Vorbe. Vorbe. Multe multe vorbe.

Deja era prea mult. Am acceptat să „mă las ajutat”. Chiar nu eram în situaţia să impun eu alte reguli ale jocului. Probabil că acesta era planul „B”, alternativa la răspunsul meu negativ la cererea lui Aurel de a nu mă reîntoarce în ţară, acum. De fapt nu fusesem niciodată în astfel de situatie.

Imediat văd că se relaxează şi cei doi ingineri „pescari”.

r3n