004. Out

Out.

 

Vine ziua cea mare.

Aştept să vină ai mei după mine şi să mă scoată din casă. La aer. Să văd LUMEA din nou, dupa 14 ani.

Simona, maiorul medic psihiatru de la Spitalul Militar îmi explicase în nenumărate rînduri că avusese cazuri acute de claustrofobie la pacienţii din teatrele de operaţiuni. Avusese cazuri cînd îi trecuse pragul legaţi fiind pe scaunele cu rotile. Oricum, eu aveam problemele mele şi ele erau firesc mai mari decît problemele oricui, nu?

Probleme mari. Picioarele nu mă mai ascultă chiar imediat după ce m-am încălţat. Practic stau pe doi butuci şi nu am nici un fel de control asupra terenului pe care calc, adică gresia din hol pare deodată lichidă.

Ies pe uşa şi simt nevoia imperioasa să mă aplec pentru a putea trece prin cadrul uşii. Şi doar nu am crescut peste cei 1,78 cît aveam cîndva. Holul blocului, casa scării este un univers de altă natură. Cumva neprimitor, uşor ostil aş zice. Mă apuc temeinic de balustradă pentru a controla tangajul holului şi în acel moment îmi dau seama că nu îi voi da drumul prea curînd. Nu reuşesc nicicum să pun tălpile în mod corect pe treptele ce vreau să le cobor. Ori le pun mult spre margine ori călcâiul mi se loveşte de treapa anterioară.

Mă agăţ şi mai temeinic de balustrada care vibreaza tensionată parcă de spaima cu care mă agăţasem de ea.

Ajung la etajul 3 şi deodată îmi dau seama că ceva nu mai este în ordine. Tavanul s-a dus hăt la naiba, undeva departe în timp ce eu îmi număram cu osîrdie picioarele. Fac o pauză pe palierul de la 3.

Ca un noroc, niciun vecin nu bîntuie pe scări la ora asta. De altfel se poate delecta oricine cu spectacolul dat de mine şi din spatele vizoarelor de la uşi.  La una din uşi auzisem foşnete şi vînzoleală şi chiar mă aşteptasem să iasă cineva.

Cobor mai departe si o ciudata stare de „mai bine” pune stăpînire pe mine. La început, inexplicabil. Pe urmă îmi dau seama că ceea ce perturba pe la etajul 4 era lumina zilei venită direct prin luminator. Mai jos, doar la „umbra” becurilor chioare totul este muult mai bine. După o vreme, inevitabil, ajung la parter şi am un prim şoc. Spaţiul este inacceptabil de mare. Holul este dimensionat exagerat. Iar eu constat asta abia acum, după ce locuisem aici peste 15 ani.

Urmează insă o parte şi mai dificilă. Am de coborât incă vreo 3-4 trepte dar aici nu mai am balustrade iar latimea treptelor este de peste 4 metri. Cumva, sustinut din ambele părti, cu pauze multe, după îndelungi ezitări, ajung în final şi la „ground zero”.

Acum ar trebui să fie mai simplu. Ce am de făcut în fapt? Să deschid uşa si gata. Ar mai fi vreo cîtiva metri pînă la maşina parcată în faţa blocului.

Eu însă am cu totul altceva în gînd. Privesc unghiile albite în vreme ce degetele mi se încleştaseră de grilajul interior al uşii de la intrare. Îmi este tot mai clar că eu de acolo nu mai plec mai departe, nici cu grilajul ăsta, nici fără. Afară mă aştepta un hău imens în care, culmea, eu nu aveam cum să încap pe sub copacii şi blocurile care ma apăsau deja, aici fiind, înăuntru. Lumea îmi rămăsese mică, aşa ca o haină strîmtă, nepurtată multă vreme.

r3n