003. Tranzit unu

Tranzit unu

 

Transpir abundent. Durerea din capul pieptului pare să cedeze.

Printre genunchi îmi pot vedea bocancii. Sînt ciudat de departe şi parcă nu ar fi picioarele mele.

Pe jos, lîngă pedala ambreiajului luceşte bricheta mea. Instinctiv mă aplec dupa ea dar volanul nu mă lasă. În jurul meu, un verde prafuit se întinde pe coastele dealurilor. De undeva din spatele meu aud glasuri. În mai multe limbi. O femeie mă întreabă într-o engleză corect invăţată dacă mă simt bine.

Cum naiba să mă simt bine? Maşina ieşise de pe sosea şi se propotise într-o ridicatură de pămînt. Roşu. Explozie pe dreapta faţă. Aveam probabil nu mai mult de 50 – 60 kilometri la oră. Mai mult nu te lăsa drumul şerpuit. Neatenţie, lipsă de antrenament, lipsă de concentrare, stressul şi oboseala, 9 ore de condus? Toate la un loc mă făcuseră să scap de sub control un Willis vechi de cînd lumea, docil şi de încredere.

La naiba. Şi mai erau cîtiva kilometri pîna la locul de întîlnire.

Şoferul unui TIR cu numere de Olanda mă ajută să “încalţ” maşina şi să o aduc pe drum. Vreau să plătesc dar se uită dezaprobator la mine. Ceilalţi, doamna şi însoţitorii ei din Rover-ul argintiu cu numere de Ankara plecaseră. Ciudat, întorseseră maşina şi plecaseră spre Antakya, Hatay. Înapoi.

Olandezul si cu mine se pare că aveam aceeaşi destinaţie, Latakia, Siria. Acum jumătate de ora trecusem prin piaţa centrală Yayladagy. Înca îmi stăruiau în minte imaginile crestelor înzapezite pe care se profila, mîndru, monumentul aurit al lui Kemal Ataturk iar pe fîntîna din fata monumentului un bronz mai modest înfatişa doi luptatori încleştati pe vecie. Cred că şi acum sînt tot acolo.

O cisternă mare inscriptionata *iPRAGAZ* care ronţăise drumul toată dimineaţa chiar in urma mea încă de cînd plecasem din Antakia se desprinsese din coada mea chiar în acel sens giratoriu al monumentului. Revăd în minte. Acolo apăruse Roverul. Se ţinuse de mine pînă intrasem în şanţ iar acum se întorcea. Singurătatea are cele mai ciudate feţe.

Acum, olandezul meu aşteaptă să vadă ca am luat-o din loc şi se urneşte şi din loc undeva în spatele meu. La un moment dat nu îl mai văd în retrovizor.

Aveam să ne întîlnim mai curînd decît m-aş fi putut aştepta.

Soarele ardea la fel de tare însă de data aceasta curentul de aer ce învăluia parbrizul mă răcorea liniştindu-mă în acelaşi timp. Prin vaile prin care şerpuia drumul, un curent de aer de o prospeţime nesperată bîntuia in voie.

Ar fi fost culmea ca după mai bine de 800 de kilometri, parcurşi cu pauze în peste 30 de zile, vreme în care fusesem “singur” pe drum, tocmai acum să mă fi pricopsit cu vreo coadă de toată frumuseţea. Tocmai acum şi tocmai aici, în singuratatea asta. Cea mai lunga oprire o facusem la Adana.

Oricum, nu aveam să mai aflu niciodată dacă mai fusese cineva pe urmele mele. Olandezul meu avea să apară la momentul oportun, cum ziceam. În 4 zile plecam amîndoi din portul Latakia, imbarcaţi pe o navă rusească. El ca radiotelegrafist, eu ca operator RADAR. Nava rusească facea navlosire pe Mediterana. Erau foarte cunoscuţi în Latakia, în port şi în toată zona portului.

Destinaţia? Undeva, într-un port la vreo 65 de mile în linie dreapta de Laguna Veneţiei. Dar încă dincoace, la limita “occidentului adevarat”. Totuşi, suntem doar în 1990, nu?

Mai aveam de mers un pic pentru a trece de prima fază.

Din port, din Coper, spre Nova Gorita cu ocol prin Ajdovcina.

Nova Gorita mă aştepta pitit la poalele muntelui Sabotin, un oraşel ciudat, ca în filme, jumatate Nova Gorita, în Slovenia, jumatate Gorizia, în Italia. Graniţa şerpuieşte pe străzi, prin gradinile oamenilor. Văzusem aşa ceva într-un film savuros cu Fenandel. Iată că viaţa îmi putea rezerva şi surprize plăcute.

r3n