001. Exerciţiu de singurătate.

Dubla fractură.

Noaptea se prelinge intr-un mod straniu, afară, pe lîngă autocar. Batrîna caroserie pare a cunoaste drumul. Soseaua încearcă din cînd în cînd să păcăleasca pneurile încinse. Insule de zi năvălesc pe alocuri prin ferestrele murdare. Benzinării strident luminate se tîrăsc de undeva din neant pînă la marginea autostrăzii. Bătrîna caroserie, ghiftuită acum vreo 300 de kilometri, nu pare să le bage în seamă. Gîtul mă doare din ce în ce mai tare. O durere seacă. Venită de nicăieri.
Respir normal. Nu tusesc. Doar durerea care creste fără sa dea semne că ar vrea să se mai oprească vreodată.
Vibratiile batrînei masini trădează deodată intentia vădită de a se opri. Unde? În plin cîmp? Ca de obicei, nu mă agit. Îi observ pe ceilalti pasageri.
Par a se dezmorti unul cîte unul. În vremea aceasta autocarul nostru încetineste cu totul, se înscrie cu o gratie pe care nu i-o bănuisem pe o bretea care ne scoate undeva în cîmp. Undeva spre o oază de lumină. Trecem pe lîngă cîteva case cu arhitectura incertă estompată de o lumină cetoasă ce se iteste ici şi colo.
Un viraj hotărît şi intrăm într-o mare de lumină. Lumină orbitoare. Cel putin asa o simtim cu totii dupa orele de întuneric în care ne tîrîsem prin pulberea Anatoliei.
Oprim la un peron ultramodern, luminat a giorno. Totul respiră o curătenie desavîrsită.
Unul cîte unul coborîm pe peron şi ne dezmortim picioarele.
O constructie aerisită adăposteste un fel de mini-market. E trecut de mult de miezul nopþii şi totusi magazinele sunt deschise. Toate.
Chiar animate. Dacă mă uit mai atent, la două peroane de noi se văd alte autocare şi animatie in jurul lor.
În mod cert, proprietarii magazinelor ţin deschis non-stop micile lor afaceri cochete. Caut din ochi o cruce. Aici în mijlocul Anatoliei eu caut ca înnecatul o cruce.
Găsesc în tot acest labirint o drogherie. Crucea verde din tuburi fluorescente îmi induce în mod ciudat un sentiment de liniste, durerile din gît par a se estompa şi ele.
Trec pragul drogheriei cu încredere. Îndeobste slujitorii caduceului cu sarpele incolăcit pe el fac parte dintr-o clasă aparte. şi vorbesc cel putin o limbă de circulatie internatională.
Nimic mai fals. Supriza avea să vina din altă parte. Intru şi încerc să salut. Nimic.
Liniste. Din gura mea nu iese decît un fel de gîjîială jalnică.
Bărbatul de dincolo de tejghea se uită la mine, la început nedumerit.
Eu mai fac o incercare sa articulez cîteva sunete. Fără succes. Instantaneu îmi dau seama ca durerea de gît devenise pulsatila şi era în crescendo paroxistic. Daca în mod normal între mine şi barbatul de dupa tejghea ar fi trebuit sa existe o bariera, în ceea ce priveste comunicarea, cea ce tine de limba, ei bine, nu, acum ne despartea şi simplul fapt ca ramasesem fara glas.Omul se uita la mine pret de cîteva secunde şi brusc îsi duce mîna la gît, la gura, şi în singurul limbaj ce ne mai ramasese ca punte îmi face semne sa nu mai încerc sa vorbesc, sa nu mai scot alte sunete.
Sa nu-mi mai fortez gîtul de loc. Ma îndeamna sa iau loc la o mica masuta pe care nu o observasem, undeva dupa coltul tejghelei. El îsi face ceva de lucru undeva dupa un perete din sticla mata. Revine foarte repede şi culege vreo trei cutii de pe rafturile din spatele lui. Le împinge spre mine şi se apuca sa îmi explice în limba turca ceva. Vede ceata totala din ochii mei. Ofteaza, scoate ceva de scris şi pune pe masa şi un fel de carnetel. Tacticos, ajutîndu-se de gesturi şi de cele ce le scrie îmi explica modul la care trebuie sa folosesc medicamentele din cutiile ce le primisem. De fapt erau, cum aveam sa constat mai tîrziu, doua tipuri de bomboane, versiuni locale ale universalului Halls dar şi un antibiotic slab, cu spectru larg.
Din spate apare un tînar, nu are mai mult de 15-16 ani. Aduce pe o tava o ceasca aburinda. Ceaiul are un gust deosebit. Cum are un miros de miere, ma întreb de ce nu o fi şi dulce. Proprietarul drogheriei se uita undeva, peste mine. Întorc capul şi vad venind soferul. Soferul de schimb al autocarului nostru. Sau poate era ajutorul soferului. Oricum dormise tot drumul pîna aici pe locurile din fata. În dreapta soferului. Odata ajuns lînga noi, intr-o limba turca aproximativa reuseste sa se descurce cu proprietarul. Achit suma ceruta direct în dolari. O suma modica.
Primesc şi un fel de mini-termos umplut cu acelasi ceai cu gust straniu. Uit ca nu am glas şi scot un fel de muget ce trebuia sa fie ceva între salut şi multumire. Ei rîd în mod reflex. Mie aproape ca îmi dau lacrimile de durere.
Înfundat în scaunul confortabil al autocarului ma legan odata cu ceilalti pasageri la trecerea peste niste borduri. Deh, suntem în puterea noptii. Cine sa ne vada?
Îmi reiau singuratatea de unde ramasesem. Nu era pentru prima data cînd simteam atît de acut bariera dintre mine şi cei din jurul meu. Numai ca de aceasta data aparea o bariera aparte, lipsa graiului. Cine stie, poate ca pentru mine era un dat. Acela ca primul stadiu de experimentare a singuratatii aplicate.
Sa nu comunici. Hm, nu pare asa de greu. Toate se învata, nu?

r3n