021. Experimenul Çankaya.

Ankara I.

ankara21

Experimenul Çankaya.

 

Ankara. Bulevardul Çankiri îşi înghesuise între petecele de verdeaţă clădirile, vechi şi noi, de-a valma. Cu draperiile trase la cămăruţa mea de aproape trei stele aştept să treacă vipia amiezii. Zgomotul străzii aproape că nu se auzea. Un alt fel de viaţă, alte ritmuri, un alt puls. Lucram de două săptămîni cu acte în regulă la un mare serviciu de service pentru sistemele de recepţie TV pe satelit. Electronica, încă odată, s-a dovedit a avea propriul ei limbaj dar unul internaţional. Dacă ştii face ceva atunci ştii în toate limbile pămîntului.

Cîndva după orele 18:00 aveam întîlnire cu un avocat unde fusesem recomandat de patronul firmei unde lucram. Problema era simplă, încercam să îmi legiferez un statut de rezident temporar, dar unul care bîntuie prin tot Sud-Estul Anatoliei pentru a descifra ritmurile culturii locale. Lucram pentru a mă întreţine, nu eram nici trimis nici sponsorizat, eram pe cont propriu. Dacă birocraţia ar fi să aibe un epicentru acela aici trebuia să fie declarat. Un tsunami de hîrtii se isca pentru orice iniţiativă cu iz oficial. Simţeai peste tot, plutea în aer, izul dens şi greţos al bacşişului numai că pentru şi aici este o artă. Trebuie să ştii cum să îl dai, cît să dai, un alt fel de univers.

Decid să îmi ofer un răgaz, închid fereastra şi brusc tot ce aud este susurul aparatului de aer condiţionat. Mă fac comod şi mă ascund sub un ceaceaf lunecos de un alb ireal. Setez alarma pe mica agendă electronică şi mă decuplez aproape instantaneu. Sub pleoape, o fulgerare.

………………………………………………………………………………..

Soarele de august răzbate cînd şi cînd prin frunzişul des. Pădurea se întinde pe alocuri chiar pînă în marginea lacului. Traversez o zonă aproape inundată a drumului cu asfaltul lui moale. Apa limpede îşi întinde valuri mici încercînd să cotropească uscatul. Încerc să nu împrăştii de pe tăviţa de carton cei cîţiva mici şi feliile de franzelă. În mîna stîngă, patru sticle reci de Pepsi. Deh, aici pe domeniul gospodăriei de partid aveai acces la de toate.

Angela mă aştepta pe şezlongul de la marginea plajei înguste. Foială mare în jur, numai tineret din „lumea bună”. Maică-mea vitregă lucrînd la gospodăria de partid într-un judeţ din Ardeal ne rezervase locuri într-o serie de cincisprezece zile. De stat nu puteam sta toată perioada. Angela trebuia să îşi preia postul de inginer stagiar la Intex Păuleşti iar eu, eu trebuia să mă prezint la unitate. Eram în ultima vacanţă-concediu. Trebuia să plec pentru trei săptămîni în „practică”. Într-o unitate de la graniţă, la Sulina.

Acum însă mai aveam vreme să mă relaxez. Ne mestecăm în tăcere micii. Cînd şi cînd mai luam o gură de Pepsi rece. Priveam cumva fascinat toată risipa de energie a celor care se zbenguiau în apa lacului, chiar lîngă mal. Mai încolo unii săreau pe bandă rulantă în apă de pe o platformă plutitoare din lemn. Cu Angela nu prea discutam. Pentru prima dată eram singuri, fără presiunea familiilor. Ai mei vînau partida ca pe un fel de parvenire, fată de familie sănătoasă, mama, medic, tata, director de mari şantiere pe peste tot unde erau ele prin ţară. Pentru ei statutul meu de viitor ofiţer specializat pe un domeniu strict şi sensibil era probabil o garanţie pentru orice le-ar fi scos în cale viitorul. Las sticla jos, îmi aprind un Marlboro, închid ochii. Umbra frunzelor platanilor înalţi se îngîna cu soarele de august. De undeva Rita Pavone se lupta cu cele cîteva zeci de mii de săruturi. Infinit mai bine pe plaja asta decît la Sulina în practică. Şi acolo tot pe plajă stăteam. Nici pic de umbră. Dacă trăgeai paiul scurt, din grupa de opt elevi practicanţi erai cel care căra şi păzea cearceaful. Regula era una simplă şi clară, cel care era de „serviciu” păzea cearceful. Ordinele parşive erau clare. Puteam hălădui oriunde pe plajă sau aiurea, civil sau în uniformă sau doar în slip. Un singur lucru nu aveam unde lăsa, centura cu pistoletul. Un mîndru TT nou-nouţ din 1952, marcat R.P.R. în intervalele dintre braţele steluţei cu cinci colţuri de pe prăsele. Ăsta trebuia să îl luăm pe peste tot, era ca un fel de zgardă, deloc subtilă. Aşa se face că în ziua în care erai de serviciu păzeai cele opt centuri cu armele-n ele, acolo, pe plajă. Eram în 1987, eram în Sulina dar să nu credeţi că nu erau turişti străini, mai ales străine… Ceilalţi colegi se zbenguiau în voie şi băteau plaja spre Sud, departe, spre braţul Deltei care ieşea’n Mare lîngă cherhana. Cel de serviciu se cocea la soare cu un Cico clocit îngropat în nisip. De obicei ne trăgeam spre capătul de Nord al plajei, sub turnul grănicerilor, aproape de stabilopozii care stăvileau în mod misterios Dunărea şi nu ştiu prin ce minune nu o lăsau să se verse în Mare decît după vreo alte două mile. Aici era mai linişte un pic iar nouă ne era permis accesul în zonă, grănicerii ne ştiau, pătimeam sub arme şi unii şi alţii.

Da, mult mai bine aici, pe malul Snagovului. Cei cincizeci de mililitri de JD din sticla mea de Pepsi mă trag serios la somn. Plenus venter…

Susurat, Beatles îşi strecoară acordurile, Love, love me do… Mă las pradă lumii lui Morpheu. Vag, cîte un motor de barcă mai sfîşia armonia liniştii în doi care mă cotropise.

……………………………………………………………………………..

Enervant greierul ăsta. Enervant peste poate. Mă decid să îi dau peste urechi. Mă întind peste marginea şezlongului şi dau peste… noptiera pe care bîzîia bezmetic agenda electronică. Lumina soarelui de după draperiile grele era aproape aceeaşi doar unghiul şi-l schimbase. Aparatul de aer condiţionat cînta acum în altă tonalitate, cumva mai joasă, într-un registru mai grav.

Da. Întîlnirea cu Kemal Butur, avocatul.

Trag de mine, ies de sub straturile de vise suprapuse şi mă scurg sub duş.

Verific, proaspăt ras, pantofii noi, lustruiţi, pantalonii, cămaşa, sacoul, nicio cută. Unghiile tăiate în carne. Prin locurile astea există un cod special pe care toţi băştinaşii păreau a-l citi.

Cobor la recepţie, taxiul mă aştepta. Cu cinci minute înainte de ora fixată cobor pe trotuar în faţa biroului de avocatură. Kemal era în holul elegant al agenţiei de avocatură schimbînd cărţi de vizită cu un domn mai în vîrstă. Ma vede, îşi ia rămas bun de la interlocutori şi vine afară pe trotuar.

– Bună ziua domnul meu, face Kemal.

– Bună ziua domnule Butur.

– Între noi este suficient Kemal, domnule, Kemal. Să facem cîţiva paşi. În douazeci de minute ne aşteaptă şeful oficiului pentru străini din Ministerul de Interne. Mergem cu maşina mea. O să am nevoie de paşaport în original. Copiile mi le-a dat Adnan.

Adnan era angajatorul meu. Ocolim un scuar micuţ pietruit şi într-o parcare de două locuri ne aştepta la umbră o Toyota nou-nouţă sclipind de curăţenie. Îmi vin instinctiv să ma şterg pe picioare cînd mă sui pe scaunul de lîngă Kemal. Observator fin remarcă sentimentul meu.

– Doar o maşină domnul meu, doar o maşină, o unealtă ca oricare alta.

Nu spun nimic, ieşim în trafic iar Kemal continuă.

– Vom fi primiţi imediat, exact la ora stabilită, este ca un cod de onoare aici. Reţine, nu trebuie să spui nimic. Nu te va întreba nimic. La intrare te înclini uşor, la fel la plecare. Dacă este să vorbesc ceva, voi vorbi numai eu. De altfel nu cred că vei fi întrebat ceva. Dacă te priveşte în ochi, susţine-i privirea fără nimic ostentativ. Şi fă cumva să pari cît mai scund, zice Kemal mustăcind. Ştii, noi suntem mai scunzi de felul nostru, eu m-am învăţat cu asta dar de la un anume rang în societate chestia asta se suportă tot mai greu. Pshihologie domnul meu, psihologie şi arta de a ordona cuvintele şi tăcerile, asta ar fi avocatura. Restul decurge ca o consecinţă.

Cîtă dreptate în vorbele lui Kemal. Venea dintr-o cultură Mare şi venea cu un cap bine mobilat.

În mod cert numărul maşinii lui era dat în consemn, ambele rînduri de bariere se ridică sincron, intrăm într-o parcare V. I. P. Unde ni se indică. Kemal, în mod evident, cunoştea locul. Coborîm din maşină, Kemal cu mapa lui din piele veche roşcată, eu, cu mîinile goale, cum mi se spusese. Urcăm trei trepte late şi lungi cît jumătate de teren de fotbal. Un peron. Uşile înalte ce peste cinci metri, o adevărată dantelărie în bronz, se mişcă neauzit, comandate dinăuntru.

Trecem prin cadre succesive, detectoare de metale abil mascate în mahon. Curios, singurele uniforme le văzusem la poartă, singurele arme, tot acolo, tocurile lăsaseră să se vadă Colt-urile 1911, probabil în calbru mare. Aici înăuntru, personalul era în civil, costume impecabile. Cred că Armani avea filială undeva la etaj.

18:55. Uşile înalte de mahon masiv, roşcat se deschid şi suntem poftiţi înăuntru de un tinerel suplu. Anticamera de peste o sută de metri pătraţi avea pe lîngă pereţii cu tapiserii vechi canapele joase, largi din piele de Cordoba de un roşu potolit. Tinerelul ne conduce direct spre uşa şefului său, o capodoperă de de mahon şi bronz vechi. Intrăm.

Jumătate din Ankara părea să fi încăput în biroul şefului acestui serviciu. Mirosul greu, dulceag de tutun Cavendish macerat îndelung cu mere şi smochine mă poartă în altă lume, parcă. În spatele unui birou cu adevărat imens se ridică în pcioare un bărbat cu faţa smeadă, de o vîrsta imposibil de precizat, cu o mustaţă neagră tăiată perfect, cu ochii negri pătrunzători. Susţin privirea cîteva secunde apoi o cobor în vreme ce instinctiv mă înclin în semn de salut. Observ că şi Kemal procedează cam la fel. Îmi îndrept spatele şi nu ştiu cum să fac să rămîn cît mai scund. Înaltul oficial nu cred că avea peste un metru şi cinzeci înălţime.

Ne face un semn, eu nu pricep dar mă iau după Kemal. Ne oprim lîngă o măsuţă joasă cu nişte fotolii taburet înfoiate. Nu ne aşezăm.

Pe biroul imens ordine desăvîrşită. Doar o un imens serviciu cu mape din piele şi suporturi pentru unelte de scris. Nimic altceva. Tinerelul reapare neauzit şi depune pe birou o mapă, o deschide ceremonios şi o împinge în faţa oficialului. Acesta ridică între degetele lui lungi cu unghii sidefii spatulate un document. Îl ţine în lumină, îl citeşte cu atenţie. Îl pune cu grijă pe birou într-o arie specială.

Face semn tinerelului care se duce undeva, cîţiva kilometri în spatele întunecat al biroului de unde revine cu un fel de cutie din lemn, pare lemn de cireş cu entarsii de sifdef. Şeful deschie capacul lateral şi înăuntru putem observa două serii de ştampile – parafe, unele pe pluş roşu, cele din stînga, pe pluş albastru cele din dreapta.

Alege una din ştampilele imense, o studiază preţ de o clipă. Îşi îndrepată privirea spre mine, îmi prinde privirea. Revine la actul de pe birou şi cu o adevărată religiozitate aplică cu deosebită grija parafa undeva pe documentul studiat anterior. Semnează documentul în cealaltă parte, jos, alege altă parafă, aşteaptă o vreme şi o aplică şi pe aceasta, peste semnătură. Mă gîndesc, numai parafa şi sigiliul din ceară roşie mai lipseau din tot scenariul acesta.

Kemal îmi face semn în vreme ce se înclină, fac la fel. Tinerelul se apropie, pune hîrtia ştampilată înapoi în mapa cu care venise şi se îndreaptă spre uşă. Ne face semn să îl urmăm. Kemal o face imediat, merge cu spatele, fac la fel, mă mai înclin odată, habar nu am, în semn de mulţumire, în semn de respect. Şeful observă, pot jura că am văzut un rictus ce aducea a zîmbet, flutură degetele mîinii drepte spre noi.

Asta a fost tot. Eram posesorul unui firmam care mă împuternicea să călătoresc liner, să mă stabilesc, nu mai mult de 5 ani, să lucrez sau studiez pe teritoriul Marelui Stat fondat de Marele Ataturk. O traducere exactă a documentului respectiv aveam să am mult mai tîrziu, şi nu aici, în ţara asta. Dar de cele cîteva ori cînd am făcut uz de documentul cu pricina am observat cum oficialul care studia documentul lua instinictiv o poziţie umilă şi aproba orice, oricum.

Urmăm ritualul de la intrarea pe teritoriul Ministerului de Interne, în sens invers de această dată. Revenim în traficul oraşului, un trafic care ar înnebuni orice şofer occidental neavizat. Kemal caută o rută numai de el ştiută şi într-un tîrziu ne oprim într-o parare discretă acoperită cu o boltă bogată din frunze glicină. Piatra albă mărunţită scrîşneşte uşor sub roţile maşinii care îşi caută locul. Kemal încuie maşina, îl urmez în vreme ce trece printr-o deschidere printrun gard rar, înalt, din lemn, cotropit de trandafiri de un roz diafan. Măsuţe mici din lemn vechi aşezate pe acelaşi pietriş alb. De fapt era spărtură de marmură albă concasată uniform. Apare un picolo tinerel, ne vede, se uită la Kemal care se duce evident la o masă a lui, la locul lui de zi cu zi. Băiatul dispare în vreme ce noi doi ne aşezăm la acea masă din colţul grădiniţei. Aproape imediat se rostogoleşte spre noi un măsliniu mustăcios, congestionat la faţă care nu mai conteneşte să facă temenele. Era patronul. Kemal dă o comandă scurtă şi respectivul dispare rapid înghiţit de uşa prin care năvălise.

– Dan, uite care este treaba, Adnan spunea că tu ai intenţia să rămîi o vreme aici şi abia mai la iarnă ai dori să te întorci cumva undeva în Europa, ce este adevărat şi ce este doar poveste? Pentru mine este important să ştiu intenţiile celui pe care îl ajut, cred că înţelegi. Documentul pe care l-am obţinut azi pentru tine nu este unul pe care să îl aibe orice străin, conchide el bătînd uşor cu palma dreaptă peste mapa lui din piele.

Acum, adevărul este că eu nu aveam încă niciun document, ele era în mapa din piele roşcată de pe masă, mapă pe care degetele cu unghii lăcuite ale lui Kemal păreau a interpreta cine ştie ce partitură celebră. Limpede, do ut des, there is no dinner fo free. Totul are un preţ iar acest lucru tocmai eram eu pe cale să îl aflu.

– Adnan are dreptate, am fost sincer cu el. Vreau să mă renîntorc cumva în Europa dar pe cale ocolită. Ştii bine că în România s-au petrecut lucruri nu tocmai normale sub aspectul acela de revoluţie. Multă lume ar dori să ştie unde sunt, unde merg, care îmi sunt intenţiile. Iar eu nu aş dori să vorbesc despre asta prea curînd. Mai sincer de atît nu am cum să fiu.

– Bun, atunci ne vom ajuta reciproc pe un termen mai lung, eu te ajut cu tot ce ţine de legislaţie şi lege aici, în zona mea de activitate iar tu, poate mă vei ajuta cu mici comisioane cînd ajungi în Europa. De fapt ar trebui să ai un plan în minte, nu? Şi, chiar aşa, de departe, eu te pot ajuta oriunde ai merge în Vest.

– Sigur că am un plan, nu am încă detaliile structurate dar în mare am un plan. Ar trebui să ajung într-o zonă mixtă, cît mai aproape de graniţa cu occidentul, undeva unde a fi catolic sau ortodox să nu fie o problemă. Poate la graniţa cu Italia, undeva în ceea ce mai este acum Jugoslavia.

– Nu ar trebui să fie o problemă dar dacă tu spui că ai încercat să iei distanţă de ce a fost în ’89 din România normal ar trebui să te asiguri că nu ai încă nimic care să fi venit după tine, vreo coadă, cum se spune. Ai fost cumva pe la UNHCR sau pe la alte autorităţi înternaţionale de pe la noi?

– Nu am fost nicăieri, nu m-am „înrolat” în niciun program de ajutorare refugiaţi sau ceva de genul acesta. În Bulgaria am avut după mine o coadă cît toate zilele, cred că am scăpat de ea, cît mai „ortodox” am putut. De cînd sunt în Turcia, cît am stat în Istanbul nu m-a deranjat nimeni, nu am deranjat pe nimeni, doar poliţia de acolo m-a înregistrat cît am fost cazat la hotelul Portus, la fel ca pe toţi turiştii. În rest, low profile. Cu prima ocazie, după ce m-am convins că sunt „curat” am venit la Ankara.

– Asta e bine, de fapt toate organizaţiile internaţionale au infiltrări de la toate serviciile şi au programe de monitorizare a persoanelor marcate în vreun fel sau altul. Iar persoanele „nemarcate” sunt şi ele îndosariate pentru ca le nevoie să fie utilizate ulterior. Am văzut că ai un fel de mică agendă electronică, ai numărul meu de telefon pe ea?

– Desigur, mi l-a dat Adnan. De ce, trebuie să îl şterg?

– Nu, de ce? Mai mult, îţi mai dau un număr personal. De numărul acesta te vei folosi doar dacă ajungi în regiunile despre care vorbeai. O să studiez problema şi mîine cînd ne întîlnim îţi dau şi numărul despre care vorbeam şi îţi mai dau şi detalii. Adnan spunea că ai cerut un fel de vacanţă pe care să o iei în măsura în care obţinem hîrtia azi de la minister. Deci poţi să te consideri în vacanţă, temporar, sau definitiv, după cum consideri, un fel de concediu sabatic. Face o pauză, gustă din cel de al treilea păhărel de ceai pe care tinerelul ni le tot aducea în valuri. Îşi face de lucru prin mapă. Mă aşteptam să îmi dea naibii odată firmamul acela de la Marle Şef. Nici pomeneală. Îl aud spunînd:

– Mîine dimineaţă pe la orele 11:00 este bine dacă ne întîlnim? Să punem la punct detaliile, înainte de asta eu înregistrez hîrtia de la Interne la biroul nostru de avocatură în portofoliu, aşa se face şi mai adun ceva date de care vei avea nevoie în „excursia” ta.

La naiba, toţi au grijă de mine, toţi vor să îmi meargă bine iar mie îmi merge tot mai rău. Nu spun nimic, mă gîndesc că pînă la 11 a doua zi am vreme să merg la bancă să îmi scot ce aveam adunat din salariul de la Adnan, să lichidez contul acolo şi să îmi fac un inventar cu ce am de luat la mine, cu mine. De la o vreme plecam mereu ca un şarpe care tocmai năpîrlise, lăsam totul în urmă şi plecam cu mai nimic la mine. Doar cu speranţa.

– Sigur că da, fac eu, lă ora 11:00 sunt la tine la birou.

– Nu, nu la birou. Ştii să ajungi aici, de exemplu, la locanta asta? Aici ne vedem. Oricum, dacă te decizi să pleci în cursul săptămînii acesteia sau luna aceasta, nu îţi face probleme, firma lui Adnan preia integral nota de plată la hotel.

– Nu cred că ar fi vreo problemă, răspund eu imediat cu gîndul la detaliile pe care urma să mi lea dea a doua zi Kemal.  Nu există cină pe gratis. Nici aici nici în Ceruri.

r3n