020. Nova Gorica. Procesat.

SLOVENIA II.

 

Nova Gorica. Procesat.

 

Marinka mă aştepta în holul mare, dincolo de casele de bilete, undeva lîngă ieşirea pe peronul dinspre oraş. Un tinerel o ajutase cu bagajul meu şi ieşim toţi trei pe peronul lat. Coborîm cele cîteva trepte şi într-o parcare chiar de lîngă clădirea gării ne oprim lîngă un şir de patru maşini. Toate aveau pe portiere şi pe capote cîte o rîndunică stilizată, Lastocka Travel Agency, maşini de închiriat. Dincolo de cele patru VW Golf era şi un minivan tot Volkswagen. Ne oprim la primul VW Golf, tinerelul pune bagajele în portbagaj ia Marinka mă invită să iau loc lîngă ea, în faţă.

Ieşim în circulaţia rarefiată şi ne îndreptăm spre Sud, după estimările mele. Mergeam paralel cu liniile ferate, în lungul unui fel de triaj de cale ferată care se întindea în dreapta noastră. La un moment dat ne apropiem foarte foarte mult de o şosea paralelă care era dincolo de gărduleţul care ţinea loc de graniţă, undeva la vreo zece metri de noi. Dincolo de gărduleţ văd o construcţie mai aparte cu nişte refugii de parcare şi îmi dau seama că este de fapt un punct de frontieră între Slovenia şi Italia. Părea părăsit, doar o pereche de indivizi în uniforme diferite stăteau la taclale şi la o ţigară proptiţi de o maşină de teren a poliţiei italiene. Noi virăm uşor la stînga, ne înscriem pe şoseaua care se continua cu cea venind din punctul de vamă şi rulăm încet pe drumul care se îngustase un pic.

Trecem printr-un cartier cu vile şi case în construcţie. Arhitectură modernă, aerisită. Mult spaţiu verde. Pe nebăgate de seamă drumul nostru este încorsetat de şiruri de clădiri sobre, cu o arhitectură oarecum sobră, case vechi construite cu influenţe gotice. Ajungem la un sens giratoriu cu stop. În vreme ce aşteptăm lumina verde pot vedea peste drum, chiar în faţă, o parcare mare cu un panou de reclamă înalt, Hotel Sabotin. Se face verde, pornim încet spre dreapta pe Vojkovo Cesta, văd pe indicatoarele mari de la intersecţie. Pe stînga vile cochete, pe partea dreaptă la fel plus un fel de complex comercial cu un bar la parter, pe colţul clădirii. Trecem de o primă intersecţie din care se desprind lateral alei înguste iar la a doua intersecţie facem la stînga pe o stradă laterală mărginită de două vile mai măricele şi imediat virăm la dreapta, Socebranova Ulica. Rulăm foarte încet şi oprim pe dreapta chiar aproape de capătul străzii care constat că este de fapt o fundătură. Pe dreapta, între dpi stîlpi din ciment vopsiţi cu dungi albe şi negre, o poartă pentru acces auto şi o portiţă mai mică. Totul mărginit de tufe de gard verde şi cîţiva tuia. Marinka opreşte motorul şi se întoarce spre mine:

– Aici este locaţia cea mai bună din toate punctele de vedere, relativ aproape de gară, de punctele de trecere în Italia dar şi de poştă şi alte utilităţi. În centru tot ce se închiriază este pentru preţuri mari şi acolo se cazează de obicei clienţii cazinourilor sau cei veniţi la schi. Regula de bază, am să-ţi fac cunoştinţă cu Radovan, fiul proprietarului de aici, nu plăteşti absolut nimic cash sau în alt fel lui Radovan. Toate plăţile pentru tine i le face prin Ljublianska Banka agenţia Lastocka. Dar uite-l că vine deja. Te poţi înţelege cu el în italiană sau engelză sau rusă. Ştie cam ca toată lumea de pe aici şi ceva germană.

– Bun, am înţeles, problema este că totuşi este cam aiurea ca pentru orice plată sau mic serviciu suplimentar să fac tot drumul ăsta pînă la agenţie.

– Nici vorbă, orice serviciu suplimentar îi ceri, îi semnezi doar o hîrtie, un formular tipizat pe care el le are prin contract cu noi. Dacă ai obiecţiuni la preţuri mă suni pe mine şi noi reglăm toate conturile. Ideal ar fi să mai trecem o etapă. Dar vorbim după ce facem discuţia cu Radovan, spune ea în vreme ce deschide portiera.

Deschid şi eu portiera şi mă pomenesc în faţa unui tip cu alură de urs morocănos, neras, cu o barbă roşcată deasă parcă lăsată de vreo lună, două. Ochii albaştri, vii, cu o privire iscoditoare mă cîntăresc preţ de o secundă în vreme ce îmi întinde o mînă. O mînă caldă, fermă, bătătorită, de om muncit. Undeva în spatele lui, în pragul unei uşi de la parterul vilei văd copia lui Radovan, versiunea cu vreo 30 da ani mai veche, şi la un gabarit mult mai mare. La naiba, ăştia toţi poartă barbă. Acum realizez că absolut toţi bărbaţii întîlniţi erau neraşi, cu bărbile lăsate să crească în voie. Şi cei din gară, şi tinerelul de la Lastocka. Interersant.

Marinka ocoleşte maşina, închide portiera ei fără să o încuie şi vine spre noi. Radovan schiţează un zîmbet.

Străbatem în tăcere cei 15-20 de metri de alee pînă la vilă, vila fiind construită cum se spune, în spatele curţii, departe de stradă. Bărbatul din uşa de la parter dispare în casă iar noi apucăm pe o ramificaţie a aleii din dale de ciment nefinisat, undeva spre stînga. După o un arbore de tuia era ascunsă vederii o scară cu două paliere care ducea la un balcon verandă de la etajul vilei. Ne oprim acolo, eu şi Marinka. Radovan rămăsese în urma noastră moşmondind ceva la poarta de intrare în curte. O portiţă de fapt, din metal vopsit în negru mat, nu mai înaltă de un metru.

Radovan scoate din buzunar o legătură mare de chei, alege cheia potrivită şi descuie uşa dublă formată din două ochiuri mari de sticlă dublă. Vedeam pentru prima dată mai de aproape tehnologia termopanului. Nu prea îmi inspira încredere, aşa la prima vedere.

Intrăm invitaţi de Radovan într-un fel de living mare prevăzut şi cu bar într-un colţ. Două mese joase, cu fotolii comune dar comode. Una dintre mese era aşezată chiar lîngă tejgheaua bar, cumva pe colţ şi era mărginită de un colţar comod tapisat cu imitaţie de piele gofrată maro închis. Marinka se aşează, scoate din mapa ei o sumedenie de acte şi formulare în vreme ce eu mă aşteptam să asist la o întreagă ceremonie plicticoasă. Nimic adevărat, Radovan semnează pe muţeşte un formular întins în faţa lui de Marinka, păstrează o copie a lui şi o pune într-o mapă goală ce o avea pe tejgheau barului. Mai pune lîngă ea şi o copie alb negru a paşaportului meu, copie făcută de Marinka la ea la firmă. Asta a fost totul. Radovan scoate de pe inelul lui de chei unul dintre inelele mai mici avînd două chei pe el. Îmi explică simplu, una era de la portiţă de la stradă iar alta era de la uşa prin care intrasem de pe palier.

Ceremonios nevoie mare, Radovan îmi strînge din nou mîna şi spune ceva ce în româneşte ar fi echivalentul lui „să fie într-un ceas bun”. Se ridică, se ridică şi Marinka, Radovan îmi face un semn să îl urmez. O ia înainte, trece pe lîngă colţul barului şi intrăm pe un hol lat. Drept în faţă deschide o uşă spre o baie foarte încăpătoare dotată cu tot ce îşi poate dori omul. O uşă mai îngustă dădea în baia mare pe care tocmai o vizitasem. Tot de pe hol, pe laterală, în dreapta se intra într-o cameră spaţioasă mobilată ca un dormitor şi cu un aspect primitor. Pînă la această cameră, pe hol, mai observasem alte două uşi întredeschise, erau tot la fel, dormitoare mobilate dar de dimensiuni mai mici, fiecare cu o baie de serviciu, mai mică.

Ne îndreptăm toţi trei spre livingul-bar şi mergem la maşină să îmi iau bagajele. Radovan deschide grijuliu portiţa şi aşteaptă pînă ieşim şi noi. O închide cu grijă în urma lui şi ne aşteaptă pînă ajungem noi la maşină. În vreme ce scoteam bagajele din maşină o aud pe Marinka,

– Dan, am să te rog să duci bagajele sus, să încui şi să vii înapoi. Mai trebuie să rezolvăm ceva probleme.

Nu spun nimic şi mă conformez. Iau bagajele, Radovan deschide portiţa din nou, aşteaptă să intru şi o închide din nou, aşa cu un fel de ritual. Vine în urma mea cam jumătate din alee şi se opreşte. Tot acolo îl găsesc şi cînd revin de sus. Vine după mine pînă la ieşirea din curte şi cum eu nu închisesem portiţa imediat în urma mea el o închide cu grijă, cumva ostentativ. Marinka îmi prinde privirea şi îmi face semn că ar trebui să mergem. Îl salut pe Radovan, aud un fel de mormăit în vreme ce trag portiera maşinii.

– Nu îl băga în seamă, probabil că o să îţi explice cînd te întorci acasă cum este cu poarta aia. Poarta aceea trebuie să stea absolut tot timpul închisă! După orele 20:00 trebuie neaparat să fie încuiată cu cheia, de două ori. Peste zi sau peste noapte poarta poate rămîne deschisă exact atît cît este nevoie să intri sau să ieşi, nicio secundă mai mult.

– Bine, dar vorbium despre o poartă înaltă de 80 de centimetri, făcută din grilaj metalic simplu, bare verticale de ţeavă subţire, rare, poate intra orice cîine pe acolo, poate oricine să treacă peste poarta aia fără să o atingă.

– Nu rîde, Dan, şi Radovan şi tatăl lui sunt foarte stricţi cu treaba asta. Au trecut printre-o serie de traume şi au rămas cu mai multe idei fixe.

– Încerci să îmi spui că m-ai cazat la o casă de nebuni?

– Încă odată Dan, nu rîde. Oamenii sunt cît se poate de normali dar au pătimit multe ca mulţi alţii de aici din zonă. Este greu de explicat ce s-a petrecut şi ce se petrece prin locurile astea. Acum, face ea, schimbînd deodată vorba, uite, am să te ajut să faci primul pas ca să te legitimezi cumva ca locuitor al zonei. Mergem la Ljublianska Banka, am un amic director acolo. O să îţi deschidem acolo un cont. Te va ajuta enorm în foarte foarte multe situaţii. Cred că ai ceva cash la tine, nu?

– Sigur că am ceva, spun eu cu jumătate de gură.

– Nu trebuie decît ceva simbolic, o sută două sute de mărci germane ar fi suficiente.

– Desigur, spun eu, în vreme ce analizam oportunitatea. Nu putea fi ceva rău în propunerea aceasta. Nu aveam nimic de ascuns referitor la acţiunile mele viitoare şi obţineam şi un plus de siguranţă pentru o partea finanţelor de care dispuneam.

În vremea asta ieşisem din străduţele mici din nou pe Vojkova Cesta lăsînd în urmă Hotel Sabotin. Păstram tăcerea încercînd să memorez traseul. Ne înscriem cumva lateral pe Kidriceva Ulica şi ajungem la sediul Ljublianska Banka. Din holul băncii, de la recepţie, Marinka schimbă două vorbe cu cineva, la telefon.

– Dan, avem noroc, directorul este liber şi ne primeşte în cîteva minute.

– Foarte bine, tot aveam eu nevoie să merg la toaletă, „acasă” am uitat să merg. Halucinant îmi dau seama că deja spusesem „acasă” noului loc unde abia ce îmi depozitasem puţinele mele lucruri. Marinka îmi indică direcţia spre toalete. Odată intrat în cabina de toaletă încercînd să maschez manevra cît mai bine scot o mie două sute de USD din brîul in-waste în care refac ordinea de aşezare. În portofel mai aveam încă aproape cinci sute de mărci vest-germane dar aveam de gînd să le păstrez pentru lucruri curente ele circulînd oarecum mai firesc în zona asta.

Revin în holul principal, Marinka o ia înainte ca fiind una de-a casei, urcăm un palier pe o scară largă, elegantă şi, pe holul principal, în una din uşi ne aştepta zîmbitor directorul băncii în persoană. Directorul filiale, sucursalei…, în fine şeful cel mare aici pe plan local.

Ne pofteşte în birou, în anticameră deja mirosea a cafea bună proaspăt rîşnită. Luăm loc, vin cafelele cu tot tacîmul. Marinka explică succint problema şi apreciez faptul că o face în limba engleză. Avansează chiar şi suma ininţială din cont propunînd o depunere de o sută două de mărci vest-germane. Eu aprob fără comentarii. Directorul ridică telefonul şi cheamă pe cineva dînd şi instrucţiuni.

Nu ajungem la jumătatea cafelei, un Julius Meinl cremos, deosebit de gustos că apare o tînără angajată care se instalează la una din cele două măsuţe satelit de lîngă biroul directorului şi ordonează nişte formulare în faţa ei. Desigur avea nevoie de paşaportul meu aşa că îl scot, aşa cum era, pregătit, cu cei o mie două sute de dolari sub prima copertă a paşaportului, în hîrtii de o sută. Directorul nu schiţează niciun gest, deh, director de bancă. Marinka însă este surprinsă că depun o sumă mai mare decît avansase ea. Avînd în vedere că suma era peste o mie de mărci vest-germane directorul îmi spune că îmi poate da ori carnet de cecuri, asta pe loc sau un card Visa în zece zile lucrătoare. Optez pentru varianta de card şi carnet de cecuri pînă atunci. Marinka urma să garanteze pentru mine în calitatea ei de manager-proprietar al firmei care îmi asigura cazarea şi garanta adresa pînă la obţinerea unui „Potrdilo”, un fel de certificat de şedere.

Formalităţile durează cam un sfert de oră. În douăzeci de minute ieşeam din bancă avînd un carnet de cecuri, un extras de cont şi formularul care pe vremea aceea certifica solicitarea cardului Visa.

– Dan, acum am să te conduc înapoi acasă. Uite aici cartea mea de vizită şi ai aici telefoanele secretarei mele şi al fratelui meu, dacă ai nevoie poţi apela oricînd. Acum eşti clientul nostru, stăpînul nostru, schiţează ea un zîmbet odată cu gluma ei. Am să merg din nou, încet, ca să poţi memora traseul, banca este aproximativ în centrul oraşului. Oricum, de aproape oriunde poţi lua un taxi şi să ştii că sunt deosebit de ieftine dacă nu le iei pe cele din reţeaua Hoteli Igralnica, cei care deservesc cazinourile. Şi, Dan, recomand ca sub nicio formă să nu te laşi antrenat de nimeni în discuţii politice. La noi se pregăteşte un referendum pentru independenţa Sloveniei, cred că ai remarcat faptul că toţi bărbaţii şi-au lăsat bărbile să crească. Semn de luptă, de pe vremea cînd se retrăgeau în munţi.

– Înţeleg, spun eu, înţeleg mai bine decît crezi. Oricum, nu ştiu cum să îţi mulţumesc.

– Eşti clientul meu, ai plătit cinstit, deci noi trebuie să avem grijă de tine.

Între timp ajunsesem înapoi pe fundătura aceea de stradă, Socebranova ulica.

Cobor din maşină fără să comentez, doar un schimb de zîmbete.

– Dan, să nu te miri dar eu voi contacta organele în drept să te ajut să îţi legitimezi şederea aici exact atît cît vei crede de cuviinţă, după cum spuneai. Asta dacă nu ai nimic împotrivă. Zîmbeşte din nou, motorul toarce uşor în vreme ce maşina face un viraj la 180 de grade şi dispare după primul colţ.

Deschid portiţa, merge ca unsă în balamalele ei solide. O las să se închidă singură văzînd că deja se pornise să se închidă în urma mea. Nici nu mă gîndesc să mă întorc să o forţez să se închdă în clanţă dacă tot mergea aşa uşor. Nu la asta imi era mie mintea acum.

Parcurg aleea, urc scările, descui şi intru în living. Mă proptesc  de canatul uşii şi privesc afară spre dealurile mari care domină oraşul. De undeva de dedesubt apare Radovan. Îl văd cum merge la pas. Încet, ferm spre portiţa aceea blestemată. Se apleacă un pic ca să ajungă la clanţă, împinge cu o oare care duioşie nefirească pînă se convinge el, probabil, că este închisă în clanţă. Se întoarce spre casă, pe cînd trece pe alee pot să jur că ma văzuse sprijinit de canatul uşii. Nu schiţează niciun gest. Faţa lui nu avea nicio expresie.

Rămîn sprijinit de canat şi mut din nou privirea spre înălţimea dealului. Stupoare, pe undeva pe la mijlocul dealului se vede clar scris cu majuscule din beton sau piatră: Naš Tito. Tito al nostru! Asta în Slovenia, Tito, artizanul croat al unirii Iugoslaviei… Pentru mine, unul născut în Oraşul Stalin, numele de atunci al Braşovului, unul care a prins vremea cînd pe muntele Tîmpa scria mare STALIN asta era deja prea mult, peste puterea mea de înţelegere. Şi bărbaţii ăştia, cu toţii bărboşi. Aici, într-un oraş sloven unde graniţa cu Italia şerpuia prin grădini, printre case, pe străzi.

Încui uşa balconului, intru la mine în cameră. Las bagajul aşa nedesfăcut. Trag fermoarul gros al parkerului îl scot şi îl pun la cuier, mă descalţ, pornesc radiatorul electric imens care ocupa peste un metru pătrat de perete şi mă las pe spate în patul larg şi primitor. Miros de curat, mirosul liniştii.

Abia acum simt cum mă ajunge oboseala. Traversasem într-o săptămînă Podişul Anatoliei iar din Nordul Siriei revenisem pe ape în Adriatica, golful Coper, trenurile mă purtaseră pînă în Zagreb şi înapoi spre graniţa Italiei. Pentru prima dată eram relativ singur, relativ în siguranţă. Singur cu gîndurile mele, relative şi ele.

Stau aşa, cu ochii închişi, încerc să nu mă gîndesc la nimic, de parcă s-ar putea aşa ceva.

În minte, ca un bondar arţăgos, un singur gînd se distilează în etape secvenţiale: să mă linştesc, să mă aşez la teren, să nu mint, să nu mint mai mult decît este necesar.

Singura scăpare, să nu mint mai mult decît este necesar. Da, asta pare o bună definiţie a sincerităţii.

r3n