019 Nova Gorica. Intrarea.

SLOVENIA I.

Nova Gorica. Intrarea.

The Railway Station

Dimineaţă senină şi rece.

Iarna pare să fi rămas undeva în urmă în ciuda începutului unui decembrie capricios.

Odată cu ivirea primilor zori trenul scăpase de sub cuşma de nori a masivului Triglav şi îşi şerpuise vagoanele cochete urmînd cursul rîu năvalnic de munte. Tot undeva în spate rămăsese Austria, ne depărtam de Klagenfurt şi Jesenice venind pe rută ocolitoare de la Koper-Ljubljana. Zăbovim cînd şi cînd în cantoane mici. Am vreme să observ aşezările trezindu-se la viaţă. Totul pare muiat într-un alt Timp. Timpul curge altfel, mai calm, mai aşezat ascultînd de alte reguli pe aceste meleaguri.

La un moment dat, după ce mă obişnuisem cu şerpuirea printre dealuri încetinim vizibil şi intrăm într-un triaj cu foarte multe linii. Pe partea dreaptă, un peron lung de tot. În stînga linii multe, doar cele mai depărtate găzduiesc cîteva vagoane răzleţe. Atmosfera din tren se animă şi sumedenie de turişti năvălesc din compartimente. Din nişte difuzoare pe care nu le remarcasem încă se aude un anunţ în mai multe limbi care ne spune că se apropie staţia terminus, NOVA GORICA – GORIZIA.

Cu viteză mică trenul schimbase linie după linie lăsînd undeva în dreapt, departe hăt la mai multe zeci de metri… Italia.

Peronul mărgineşte o clădire foarte lungă, sobră, solidă, construcţie în stilul Imperiului Austroungar. Valul de turişti năpădeşte pe întreg peronul, eu, printre ei. Mă las purtat de val, ei păreau a cunoaşte deja locul. Nova Gorica şi Gorizia, destinaţii turistice renumite în zonă şi printre schiori. Intrăm în sala de aşteptare. O căldură plăcută, lumină caldă şi ea, de culoarea mierii. Pe laturile lungi ale sălii, bănci largi late, vechi, cu lemnul vechi şi el lustruit, fixat temeinic pe cadre din fontă, totul datînd probabil de pe vremea inaugurării gării din Gorizia, Görz Staatsbahnhof, pe la 1906 parcă. Prin uşile înalte cu ochiuri din sticlă prin care intrasem observ că trenul se pusese deja în mişcare. Încet încet dezveleşte un al doilea peron, cel dinspre liniile triajului. Eram dezorientat. Îmi las bagajele pe una din vechile bănci din lemn şi mă iau agale după ultimul grup de turişti care se îndreptau către ieşirea spre peronul dinspre şosea. Nu înţeleg mare lucru din ce văd. La peron o mulţime de microbuze elegante ale diverselor companii de turism înghiţeau cu nesaţ grupurile de turişti. O disciplină ciudată, fiecare ştia unde merge iar sumedenie de ghizi cu ecusoane mari în piept preluau pe eventualii nedumeriţi. Trec mai puţin de două trei minute şi parcarea se goleşte. Strada lată era mărginită pe partea cealaltă de un garduleţ viu, verde, înalt da aproape un metru. Chiar în dreptul centrului clădirii gării în mijlocul drumului era un platou rotund imens, pietruit. Un platou supraînălţat pavat cu dale din granit, platou traversat de gardul viu. Dincolo de gardul viu verde observ trafic. Maşinile trec cînd într-un sens cînd în altul la fel ca şi pe porţiunea de lîngă peronul din faţa gării. Acum îmi este limpede. Aveam în faţa mea graniţa, dincolo era Italia. Deci eram la treizeci de metri de renumita Cortină de Fier. Dincolo, occidentul, imperialismul în forma lui cea mai pură.

Trag aer în piept, aş vrea să aprind o ţigară dar semnele discrete plasate din loc în loc mă fac să renunţ. Rămîn singur o vreme în sala de aşteptare. Mă fac că îmi caut prin lucrurile dintr-o geantă. Privind dinspre uşile care dădeau la peronul liniilor ferate, pe latura dreaptă a sălii de aşteptare văd o reclamă în culori vii „Lastocka Travel Agency”. Exact ceea ce îmi trebuia. Îmi iau bagajele şi mă îndrept spre uşile agenţiei turistice. Pe cealaltă latură, vizavi de ageţie, uşile unui restaurant-bar- cafeteria. Imediat în dreapta intrării în local era un bloc de căsuţe metalice de depozit. Cumpărasem biletele de tren în tren, de la conductor, plătisem în mărci şi primisem restul în dinari. Aveam şi o grămadă de mărunţis. Ocup două căsuţe de depozit, păstrez cu mine la îndemînă doar borseta marsupiu din piele moale. În ea aveam cam tot ce îmi trebuia, actele, parte din bani. Restul de bani îi păstram într-un brîu in-waist, sub haine. Iau cele două chei şi traversez înapoi către agenţia de turism. Încă nu deschisese dar era personal înăuntru. Fuseseră probabil prezenţi la primirea grupurilor de turişti. Mai era puţin peste jumătate de oră pînă la deschiderea agenţiei. Fac cale întoarsă spre restaurant.

- Mister, mister, wait please! Aud în spatele meu. Să aştept. Mă răsucesc pe călcîie şi văd o doamnă deosebit de prezentabilă, parcă scoasă din reclame. Mă abordase în engleză, cu experienţa ei mă „citise” că nu sunt de al locului şi nici turist venit la schi nu eram.

- Da doamnă, răspund eu încă uluit.

- Vă putem ajuta cu ceva? Mă întreabă ea afişînd un zîmbet larg.

- Sunt sigur că mă puteţi ajuta, fac eu. Am nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi.

- Ar fi mai bine să intrăm în birou la mine.

Percep ceva mişcare departe undeva spre uşile dinspre liniile ferate. Doi indivizi, unul în uniformă, probabil în uniforma căilor ferate, celălalt, cu un aer mai aparte, inconfundabil. În mod cert era „turistul” de serviciu care avea în carnetul de post obiectivul „gara”. Cu siguranţă avea şi ceva colegi care bîntuiau prin zonă. Le surprind cert privirile interesate de persoana mea. Ieşeam din tipare, mai exact intram exact în tiparele celor veniţi prin zonă pentru a trece Cortina de Fier. În ciuda aparenţelor graniţa era straşnic de bine asigurată.

O urmez pe doamnă în interiorul agenţiei de turism.

- Vă rog să vă faceţi comod şi să îmi spuneţi dacă vă pot servi cu ceva, o cafea, un suc, face doamna, numele meu este Marinka.

Ma prezint şi eu în vreme ce scot paşaportul meu cel verde, românesc. Îl ia îl analizează preţ de vreo două trei minute şi se declară mulţumită de cele văzute. Notează cîteva rînduri într-un carnet mare cu coperţi maro din piele. Parcă îmi simte frămîntările.

- Domnii de afară nu mai au treabă cu tine, cei care vine cu gînduri necurate nu intră într-o agenţie de voiaj cu actele în mînă, zice ea zîmbind complice. Deci, cu ce aş putea să te ajut? mi se adresează ea la modul direct odată intraţi pe teritoriul ei, ca să spun aşa.

- Pentru început m-ar interesa un loc unde să mă pot caza, la preţ modic, nu ceva cu pretenţii, strictul necesar, nu prea la periferie şi nici în vreo zonă „sensibilă”, văd că graniţa se plimbă pe aici fix prin oraş.

- Cred că nu vor fi probleme deosebite pentru asta. Avem colabratori ai agenţiei de turism care oferă camere cu tot confortul în regim de pensiune. Mai bine de o treime din proprietarii de case din Nova Gorizia au casele astfel construite pentru a se adapta la regimul de închirieri în regim de pensiune. Mai sunt şi hoteluri de două sau trei stele care au de asemenea preţuri foarte accesibile. Suntem în plină recesiune iar cei din Hoteli Igralnica Turizem  d.o.o. au scăzut preţurile de la 4 stele la nivel de 2 stele. Deci avem şanse bune să găsim ceva.

- Bun, problema este că o pensiune mică vine cu avantajele ei, găsim preţuri avanajoase la astfel de particulari? întreb eu aşa, într-o doară. Nu de alta dar nu aveam nevoie de un control permanent al tuturor mişcărilor mele, aşa, fără niciun motiv, doar pentru a mă simţi cît de cît liber, pentru confortul meu psihic.

- Uite cum facem, am să îl sun pe fiul meu care lucrează în centru tot în domeniu şi ei au mult mai multe contacte, sigur o să îmi găsească ceva convenabil. O să facem un fel de transfer între sucursale şi actele le faci tot cu mine, tot prin „Lastocka”.

- Atunci cu siguranţă vom merge pe calea aceasta dacă este una deja verificată. Ce trebuie să fac?

- Nu mare lucru. Actele tale de aici sunt suficiente, ai pe paşaport viza de intrare aplicată văd, în Coper. Şi văd că ai călătorit un pic în ultima vreme, acum lumea se mişcă, s-au mai deschis graniţele, e normal. Numai că aici suntem într-o zonă sensibilă, nici nu ştii cîţi ciudaţi apar zilnic numai aici, în regiunea asta. Dincolo, la o sută de metri, Veneto-Friuli, Italia. Atracţia este mare.

- Dar pentru voi nu este? întreb eu puţin maliţios gîndind, vorbeşte mult, ori trage de timp, încearcă să convingă. Nu ştiu de ce dar scot sinceritatea din ecuaţie.

- Pentru noi, localnicii, nu este o problemă, trecem dincolo şi venim înapoi ori de cîte ori dorim, ne luăm laptele de pe partea cealaltă a străzii, în Italia, pîinea o luăm de aici, de la noi, pe partea astalaltă a străzii. Ne cunoaştem cu toţii, ne ştim. Desigur, respectăm punctele de trecere dar nu avem probleme nici în traficul auto şi deloc în traficul pietonal.

- Pentru mine este ceva fascinant, nu îmi pot imagina aşa ceva, spun eu sincer.

Probabil că în vremea asta fata care era în prima încăpere, la recepţie, vorbise cu băiatul Marinkăi pentru că telefonul de pe biroul ei clipoceşte uşor. Marinka răspunde, acoperă receptorul cu mîna şi îmi spune:

- Mă scuzi, ies în secretariat să vorbesc cu băiatul de acolo, am toate datele acolo şi notează secretara detaliile.

Lasă receptorul în furcă şi iese rapid în secretariat. Aud discuţia, vorbesc repede dar nici nu disting nici nu înţeleg prea mult din limba vorbită. Din poziţia în care eram mă mişcasem foarte puţin spre stînga şi puteam să o văd pe Marinka notînd ceva pe o coală de hîrtie, mai dă de cîteva ori din cap şi lasă telefonul în furcă. Revine în birou.

- Se pare că avem noroc, va trebui să aşteptăm un timp, se uită la ceas, mă uit şi eu, abia trecuseră treizeci de minute după ora opt.

- Atunci eu o să mă învîrt o vreme pe aici şi să îmi spui pe la cît să revin, întreb eu, aşa într-o doară.

- Cel mai bun lucru ar fi ori să aştepţi aici, în biroul de vizavi sau dacă te plimbi prin gară, poţi merge la restaurantul de alături. În niciun caz nu este bine să te plimbi pe afară, prin zonă. Pe peron nu ai ce face, nu vin trenuri la ora asta iar cele cu care ai venit a plecat deja înapoi spre joncţiunea Jesenice – Klagenfurt, face un fel de navetă „internaţională” toată ziua. Este un tren prin excelenţă pentru turişti.

- Şi de ce nu ar fi bine să mă plimb pe afară? Eram puţin iritat.

- Din zece în zece minute trec echipaje speciale civile sau în uniformă. Iau la întrebări pe toţi cei care nu sunt localnici şi să ştii că fac deosebirea rapid. Chiar dacă ai toate actele în regulă tot de duc la secţie pentru identificare amănunţită şi discuţii despre scopul şi durata vizitei. Nu cred că este cineva căruia să îi placă treburile astea. Dar asta este procedura standard.

În spatele meu se aude uşa de la secretariat şi vine fata de la recepţie cu paşaportul meu şi cu nişte fişe lunguieţe din carton lucios completate şi stampilate. Marinka le ia, le analizează, ridică ochii spre mine:

- Uite, semnează toate exemplarele de aici, sunt traduse şi în italiană şi în engleză.

Mă întind peste masă, le iau, le parcurg rapid. Datele personale complete, datele de inscriere a comenzii de cazare la Agenţia Lastocka. Foarte simplu, pragmatic, clar. Jos parafa Marinkăi, semnătura ei şi o ştampilă mare frumoasă bicoloră a agenţiei de turism. Semnez şi eu undeva jos, pe linia punctată. Le împing peste birou. Marinka îşi admiră opera, se uită pe toate formularele, pune cartonul lucios completat şi ştampilat în paşaportul meu chiar la pagina unde am viza de intrare în ţară şi mi le împinge peste birou.

- Acum poţi merge pe unde ţi-am spus eu, fără probleme. Insist totuşi să nu cobori în stradă sau pe carosabil sau ceva de genul acesta. Nu-mi place să pierd clienţi, adaugă ea cu un zîmbet oarecum complice.

Nu spun nimic, mulţumesc printr-o inclinare a capului, mă ridic, iau actele şi mă pregătesc să ies spre secretariat.

- Voi fi în restaurantul de alături. Ai pe aici ceva ghiduri sau pliante de citit?

- Sigur că da, şi se ridică de la birou. Ieşim în secretariat, Marinka ia dintr-un fişet deschis mai multe pliante şi ghiduri de călătorie şi mi le întinde. Te caut eu mai încolo.

Ies înapoi în sala de aşteptare pustie. Un lucrător al gării într-o uniformă aparte îşi făcea de lucru golind coşurile de gunoi într-un micuţ tomberon portocaliu pe roţi. Ghişeele caselor de bilete erau deschise, luminate a giorno în ciuda evidentei lipse de clienţi.

Trec de partea cealată a sălii de aşteptare şi intru prin uşile masive, înalte ale restaurantului. Clanţele uşilor erau imense, din bronz masiv lucitor.

Odată intrat în restaurant constat că este suspect de curat şi cochet. Are un aer de intimitate dat probabil de cele cîteva mese aşezate într-o fosă largă, mese acoperite cu feţe de masă clasice, în carouri albe şi roşii. Pe o latură, pînă la fosa cu mesele acelea care înveseleau atmosfera, un bar înalt din lemn masiv. Lucrătură veche. Coloane din lemn se ridicau pînă la tavanul vopsit în ulei, undeva la aproape patru metri înălţime. Sticlele multicolore şi paharele străluceau viu, un barman discuta aprins cu o tînără în uniformă de master chef, dincolo de ei cromul şi inoxul aparaturii moderne constrastează cu mobila din lemn vechi. Mut privirea pe latura cealaltă şi văd trei separeuri. Clienţi nu erau. Aleg primul separeu, îmi trag fermoarul şi dau jos parkerul de pe mine. Este cald, miroase a tutun bun frementat cu mere, a scorţişoară şi parcă a vanilie, miroase a Crăciun, miroase a „acasă”. Mă aşez pe bancheta din dreapta mesei, de acolo văd perfect ieşirea din restaurant spre peronul dinspre stradă şi bar. Răsfir pe masă teancul de ghiduri de călătorie şi pliantele zonei. Sunt pliante atît din zona italiană cît şi din cea slovenă. Apare un chelner tînăr, se apropie, se opreşte la doi paşi, apoi vine lîngă masă şi pune pe masă două meniuri, se înclină respectuos şi se retrage undeva spre bar, dar în raza mea vizuală rămînînd în aşteptare.

Pe uşile dinspre stradă intră cuplul acela ciudat, doi tineri solizi, unul îmbrăcat evident în uniforma căilor ferate, celălalt, „turistul de serviciu” arondat gării, îmbrăcat sport, lejer dar elegant. În vreme ce individul în uniformă se propteşte la bar sportivul vine direct spre masa unde eram eu în separeu. Nu se opreşte, nu evită privirea mea, intră în separeu, nu ezită o clipă şi se aşează la masă, pe bancheta din faţa mea.

- Salut. Cred că nu deranjez, spune el în italiană în vreme ce pune pe masă un fel de portofel din piele cu o legitimaţie şi cu o insignă argintie. Îl împinge spre mine astfel întors ca să pot citi dacă aş avea intenţia asta dar fără să ia mîna de pe el.

- Salut, spun eu, niciun deranj. Probabil că vrei actele mele, nu? Individul zîmbeşte amical încuviinţînd din cap. Eu scot din buzunarul extern al borsetei marsupiu paşaportul. Exact aşa cum era el, cu cartonul agenţiei Lastocka ieşind dintre pagini exact la pagina cu viza de intrare. Pun paşaportul pe masă şi îl împing peste carourile albe şi roşii spre interlocurorul meu.

Vreme de vreo două trei minute se uită prin paşaport. În mod evident, orice urmă de agresiune, dacă ar fi fost, dispăruse la vederea fişei de la genţia de voiaj. Mustăceşte el ceva bombănind, dar pentru el. Ridică ochii spre mine,

- Şi cam care ar fi scopul vizitei aici, poţi să îmi spui şi cam cît vrei să stai în oraşul nostru? Totuşi încerca să se ţină de procedură şi eu mă şi v edeam deja dus la secţia lor de poliţie.

- Sincer să fiu, nu am idee, prima dată mă voi caza apoi, după ce iau legătura cu cei de la primărie şi cu cei de la poliţia locală voi putea da un răspuns complet. Caut să stau aici o vreme, să ma angajez undeva sau să deschid o firmă, încă nu ştiu.

Individul face ochii mari, aşa ceva probabil că nu mai auzise. Practic îi dispăruse din zel, pierduse din viteză.

- Acum aştept să văd ce face băiatul doamnei Marinka, el se ocupă de problema mea. De data aceasta tipul bate evident în retragere. Îşi strînge portofelul cu legitimaţia lui falnică, împinge spre mine paşaportul meu după ce pune cu grijă fişa din carton lucios între filele lui.

- Hmm, atunci eu nu te mai deranjez, vroiam să ştiu dacă nu te pot ajuta cumva, se rătăcesc mulţi străini pe aici, ştii cum e, spune el cu un zîmbet stîngaci. Poftă bună şi sejur plăcut. Se ridică de la masă şi se îndreaptă spre bar să-şi recupereze perechea „feroviară”.

Fac semn chelnerului care rămăsese în aşteptare în tot acest timp. Comand un mic dejun mai consistent, şi cafea, şi suc natural de piersici, de fapt un nectar.

Tocmai teminasem de mîncat, eram la a doua ţigară, cafeaua era pe terminate cînd apare secretara doamnei Marinka rotindu-şi ochii căutîndu-ma evident. Trecuse de ora unsprezece. Ştiam pe de rost toate hărţile de prin pliante şi ştiam exact unde mă aflam. Exact vizavi de Piazzale Transalpina, în continuarea străzii Cesta IX. Korpusa.

Fac semn chelnerului să îmi facă nota de plată. Cred că de altfel o avea pregătită.

Nu mă obosesc să verific ce era acolo, oricum încă nu eram familiarizat cu schimbul dolar dinar. Mă încurc un pic in zerouri dar îmi sare în ajutor secretara. Face semn chelnerului să aştepte. Dispare şi revine în două minute cu o hîrtie albăstrie de 500 de dinari noi. Achită ea nota şi îşi ia restul. Eu mă îmbrac, iau pliantele şi ghidurile turistice şi o urmez spre ieşire.

r3n