017 Capcana celorlalţi V.

CAPCANA CELORLALŢI V.

 

European style. Rush.

rush

Dacia trece în viteză, zdrăngănind toată, pragul de metal, dincolo de a doua poartă, dincolo de grilajul metalic şi intrăm într-o curte imensă rectangulară. După noi intră în viteză două Jiguli albe care probabil ne urmăriseră prin oraş. Rulăm pe pavajul din piatră cubică, un bazalt cenuşiu lustruit de suta de ani care trecuse probabil peste el, cotim la dreapta şi ne oprim într-o zonă parcă special lăsată liberă. În curtea rectangulară, agitaţie mare. În dreptul porţii-grilaj se postează rapid un rînd de indivizi în uniforme cu armele automate pregătite. Dădeau impresia că se aşteaptă ca cineva să forţeze pătrunderea prin cele două rînduri de porţi. În colţul curţii, între un camion cu prelată şi un peron cu trepte largi parcăm noi iar în jurul nostru se instlează rapid un nou cordon de protecţie, cred că erau vreo opt sau zece indivizi în aceleaşi uniforme de comando şi cu armamentul pregătit. Sunt la doi trei metri de mine, pot analiza. Automate tip Uzi în bandulieră în faţă iar în tocurile de la centură se poate ghici cîte un Beretta impunător.

Se formează un cordon care ne crează un culoar spre o uşă masivă din lemn situată chiar în colţul din dreapta al curţii. Uşa veche, solidă, din lemn masiv prevăzută de la brîu în sus cu ochiuri din sticlă înalte de peste doi metri. Ochiurile de sticlă sunt protejate cu zăbrele din fier forjat gros încastrat în lemnul masiv, atît pe dinafară cît şi pe dinăuntru.

Contrastînd cu aspectul cazon al curţii pline de dube mari fără geamuri, cîteva Jiguli cu antenele lor speciale montate pe portbagaj şi camionul cu prelată şi personalul în uniforme ciudate, tinerelul care ne aştepta după ce se deschide uşa masivă ar fi putut fi pe coperta oricărui jurnal de modă. Costumul scump şi pantofii lucraţi evident de mînă frapau de la bun început. Un zîmbet forţat grefat peste o mină de îngrijorare nu i se dezlipeşte de pe faţă pe cînd ne salută. Odată trecuţi de această uşă drumurile se despart. Cei care ne însoţiseră pînă la sediu o apucă pe un coridor îngust, undeva în dreapta, ducînd cu ei toate bagajele noastre inclusiv sacul mare din plastic unde erau toate lucrurile noastre luate de la poliţia gării. Parte din lucruri aveam să le mai vedem, pe cei doi însă nu a veam să îi mai vedem. Nu curînd.

Tinerelul, într-o engleză cu accent de Budapesta, ne invită să îl urmăm în vreme ce suntem preluaţi şi încadraţi din faţă şi din spate de un dispozitiv format din oameni cu aceleaşi uniforme de camuflaj. Acum le disting clar automatele Uzi noi nouţe atîrnate cumva chiar peste umăr şi în diagonală. Alţi trei oameni echipaţi la fel se postau cu mult în faţa noastră în cadrul uşilor pe lîngă care urma să trecem, blocîndu-le. Era o forfotă şi un du-te vino continuu, o mişcare bine studiată, probabil îndelung exersată. Trecem printr-un fel de coridor lung. Ocolim un portal cu nişte stîlpi masivi placaţi cu marmură, ajungem la un fel de peron interior de unde pornea o scară lată cu treptele din marmură albă cu vinişoare gri. Construcţie veche, solidă. Balustrada din lem vechi lustruit încastrat pe un grilaj din fier forjat bine lăcuită cu un email negru avea decoraţiuni din alamă din loc în loc. La prima schimbare de unghi observ o altă scară, construită pe schelet metalic foarte solid părea să se împletească straniu cu scara veche pe care urcam. Mai mult, pe scara pe care eram noi trebuia să urci patru paliere înalte pentru a trece de la un etaj la următorul în vreme ce cealaltă scară metalică avea ieşiri şi la nişte etaje intermediare. Iar scara aceea metalică era incasetată complet cu o plasă metalică şi ea, dublă, cu ochiuri mici vopsită şi ea cu un email gri mat. La fiecare din palierele intermediare ale scării metalice se aflau nişte gherete-sasuri cu uşi din grilaj metalic. În fiecare din acele sasuri intermediare, la o măsuţă mică stătea un cîte un individ în uniforme de un verde murdar, obosit, cu petliţe de un albastru intens tivite cu un auriu contrastant, cu steaua aurie încadrată într-o cunună de lauri, aurie şi ea. Steluţele roşii de pe caschete spuneau totul. Clasicele uniforme sovietice. Pe epoleţii albaştri, două litere: ГБ (GB). Komitet gosudarstvennoj bezopasnosti KGB („КГБ”). La naiba, parcă plecaseră ăştia de pe aici. Prin toate gările Budapestei vedeai atunci puzderie de uniforme ruseşti înţesînd trenurile dar mai toţi aveau însemnele „CA” pe epoleţii roşii.

Uite deci că serviciile sovietice mai dăinuiau pe aici şi după `89. Acum, nu puteam face o evaluare justă, ori ei, ruşii de după plasă erau închişi acolo, înăuntru ori noi, restul lumii eram închişi aici, afară din cuşca lor din plasă de metal pentru a fi protejaţi. Eram numai ochi şi încercam să decodez din tot ce vedeam cam ce urma să mi se întîmple. Am vreme să refelectez cît urcăm palierele spre primul etaj. Adrenalina vărsată sînge atunci, în toaleta gării, se dizolva încet încet.

Odată ajunşi la etajul 1 ne angajăm pe un hol larg cu uşi înalte de o parte şi de alta. Dispozitivul de antemergători se desfăşoară la fel şi aici. Nu ne întîlnim cu nimeni. Îmi dau seama că deja trecusem cumva în altă clădire decît cea în care intrasem din curtea unde lăsasem Dacia cu vulturul ei imperial pictat pe capotă. Întrăm pe una din uşile acoperite cu un email alb orbitor. Un fel de anticameră cabinet mai mare cu mobilier scump şi dotările unui secretariat de cancelarie. Mă aşteptam la stilul clasic de acasă, menţinerea sub presiune, în incertitudine, lipsa oricărui confort, agresiunea psihică în forma gregară. Nimic din toate acestea. Culmea, cu ruşii alături, pe capul lor iar ăştia procedau cu mănuşi ca nişte gentlemani. Nişte gentlemani agitaţi şi nervoşi nevoie mare, ca nişte babe constipate. Eram în sediul lor iar ei se apărau mai abitir ca pe front.

Îmi pot da seama că undeva, alături, în spatele uneia dintre uşi se pregătea un birou unde vom fi probabil prelucraţi.

Una dintre uşile albe, înalte, se deschide şi şefa de cabinet ne pofteşte să întrăm. Înainte să se închidă uşile biroului avem vreme să observăm cum doi din indivizii cu Uzi în bandulieră se postează lîngă uşa, afară. Luăm loc. Imediat după noi apar şi cei care ne preluaseră de la poliţia din gară. Vine şi un individ cu un aer prăfuit, genul acela al funcţionarului veşnic obosit. Tinerelul care ne preluase de la uşa de jos se face nevăzut. Prăfuitul se recomandă a fi translator. Şefa de cabinet aduce o cutie din care scoate şi pune pe masă două mini-reportofoane Olympus şi un teanc de casete. Translatorul ne întreabă dacă avem ceva împotriva înregistrărilor. Evident era o întrebare de curtoazie, de protocol, ca să spun aşa. Oricum reportofoanele derulau deja benzile.

Şefa de cabinet apare din nou, cu o tavă mare de data aceasta. Faza asta de protocol începea să se repete. Paharele din plastic, cafeaua, două trei feluri de sucuri naturale la Tetrapack.

Ajunsesem la jumătatea cafelei cînd intră în birou un tinerel zvelt, cu un aer foarte serios, pe măsura costumului de cioclu pe care-l purta. Băieţii care ne preluaseră din Nyugati salută pe toată lumea şi pleacă fără să le fi spus cineva ceva. Începem discuţia prin translator.

– Domnilor, aşa cum vedeţi sunteţi în mare pericol iar noi ne aşteptăm aici la orice acţiune ostilă. Vă rog să ne spuneţi cînd aţi intrat în ţară şi pe la ce puncte de frontieră. Vorbise translatorul, prăfuitul.

– Komarom, spune rapid Dan, acum trei zile. Am toate actele în regulă.

– Murakeresztúr, răspund eu automat, data exactă o găsiţi pe ştampila din paşaport. Aveţi şi biletele de tren între actele mele, Ljubliana – Zagreb – Budapesta.

– Trebuie să stabilim cine şi de unde vă urmărea, trage concluzia tinerelul în costm de cioclu dovedindu-se şi el vorbitor de limbă română. Încet încet mă conving că au o divizie încadrată cu vorbitori de limbă română.

Uşa se deschide larg deschisă ostentativ de una din gărzile cu armele la vedere şi intră un tip înalt, slab, cu părul cenuşiu, cu o mină posacă, tristă aş zice. Toţi cei din cameră, mai puţin noi, işi modifică poziţiile arătînd o deferenţă clară. În încăpere se lasă brusc liniştea. Tristul care este evident un fel de şef, se îndreaptă spre biroul mare din cameră, un birou masiv aşezat exact între cele două ferestre imense prin care patrundea soarele rece de februarie. Se aşează pe scaunul tapisat cu piele groasă, roşiatică de Cordoba. Privit în countre-jour nu puteam să îi mai observ prea bine expresia feţei. Odată cu noul sosit, în cameră se răspîndeşte un miros nou, pregnant. Mirosul puterii. Tristul trage către el o tavă aşezată departe de el, pe latura dreaptă. Acolo sclipeşte mat revolverul meu şi cele două clipuri de rezervă iar într-o pungă din plastic, separat, toată muniţia. Tot acolo fusese adus şi cuţitul din bagajul meu, un cuţit relativ mic, cu teacă din plastic. Un simplu cuţit de scufundător din acelea care se fixează pe laterala piciorului imediat sub genunchi. Curelele din cauciuc ataşate tecii se balansau încă în urma mişcării cînd îl aud pe Trist vorbindu-mi într-o limbă română ca un clujean adevărat:

– Bine domnul meu, ce ai făcut dumneata în toaleta din Nyugati puteai face cu o piatră, cu o scrumieră ceva, cu ce era pe acolo. Dacă scoţi arma, atunci o foloseşti. Parcă aşa se spune, nu?

– Poate am făcut o eroare majoră dr preferam liniştea, recunosc eu în vreme ce încerc să îmi revin din surpriza dublă, adresarea în română şi problema pusă în discuţie.

– Uite, noi credem că din start nu ai vrut să foloseşti arma ca atare. Şi bine ai făcut. La o adică, în anumit context putem spune că arma de foc în sine nu a existat. Desigur, în anumit context şi numai dacă dl. Dan aici de faţă odată plecat acolo unde doreşte el să plece este de acord cu varianta noastră. Dacă ţine neaparat să plece. Deocamdată cu arma nu s-a tras, la o primă verificare nu a fost folosită de curînd şi intenţionăm ca asta să rămînă aşa în continuare.

Dan şi cu mine schimbăm o privire scurtă şi este limpede că lui propunerea îi surîde de minune. Urma să plece. Mie însă îmi rămîne să intru în scenariul lor pe mai departe. Scenariu care se putea schimba orcînd fără reguli clare pentru mine. Dar nici eu nu întrevăd alte variante. Aleg să tac. Dau afirmativ din cap şi tac.

– Uite cum facem, deocamdată ne asigurăm că nu aveţi şi alţi urmăritori. Nu avem cum să vă asigurăm siguranţa că dacă veţi fi lăsaţi liberi prin oraş, prin ţară, nu veţi avea din nou probleme. Vă putem oferi soluţia unei scurte perioade de carantină timp în care noi ne vom curăţa ograda proprie. După aceea vă veţi putea relua excursiile voastre, sau sejururile legale sau ce aveaţi fiecare din voi în program.

– Bun, suntem recunoscători pentru înţelegere, problema este că personal nu am nici cea mai mică idee cine erau românii care ne urmăreau nici la care ambasadă vroiau să ne ducă. Chiar nu avem nici-un indiciu.

– Să spunem că noi dispunem de metode specifice de a afla. Iar cel din toaleta publică este în îngrijire, la spitalul nostru. O să-l reparăm.

Tristul face un semn cioclului cel tinerel care se apropie de el. Discută ceva în sotto voce. Camera mare absoarbe şoaptele lor.

– Acum vom mergem să mîncăm cu toţii cîte ceva, avem aici un bufet intern pentru angajaţi, spune tristul în vreme ce cioclul tinerel se şi face nevăzut pe uşa din spatele nostru.

Ne ridicăm cu toţii şi formăm un fel de coloană. Din anticameră ni se adaugă şi şefa de cabinet. O luăm pe acelaşi culoar de la etajul 1 şi la mijlocul lui, în loc să ne angajăm pe scara largă pe care urcasem trecem printr-o uşă micuţă şi ne pomenim pe un palier mic, metalic, în cuşca din plasă de oţel care proteja scara aceea intermediară, ciudată. Trecem trecem pe lîngă un individ în uniforma KGB-ului cu însemne specifice clare pe epoleţi, pe petliţe şi cu o tigaie imensă de un kaki murdar în loc de chipiu. Omul nu pare a ne băga în seamă dar este clar că ne contabilizase în mintea lui. În bandulieră, pe laterală îi atîrna un AK versiunea cu pat scurt rabatabil.

Trec peste şocul imaginii şi mă concentrez pe treptele abrupte din metal. Coborîm exact o jumătate din palierul scării originale. La nivelul jumătăţii de etaj se afla un palier cu o cuşcă metalică în care se afla o măsuţă nefiresc de scundă. Pe un scăunel îşi curăţa unghiile cu lama cuţitaşului de la o unghieră fratele celui cu AKM-ul de pe palierul de mai sus. Fără să i se spună ceva apasă pe un buton montat pe lambriu în dreapta lui şi uşa din spatele lui se deschide cu un declic metalic. Intrăm pe un culoar îngust şi scund de vreo doi metri şi ceva înălţime. Îmi dau seama că mergem spre partea opusă a culoarului unde era biroul, deci în aripa cealaltă a clădirii ţinînd cont că scările erau la jumătatea clădirii masive. Înaintăm pe culoar trecînd pe lîngă vreo două uşi pe stînga noastră şi intrăm pe prima uşă de pe partea dreaptă. O cameră imensă, nefirească, ceva aducând cu interiorul unii sertar, scundă, lungă şi lată. Fără niciun fel de geamuri. Doar uşi. Un fel de restaurant cazon. Mă lovesc uşor de un scaun şi realizez că scaunele sunt fixate în podea, la fel şi mesele. Trecem într-o a doua încăpere mai mică. Pe una din laturi văd un şir de mese cu instrumentele din inox strălucitor specifice bufetului suedez. Aici mesele şi scaunele nu sunt fixate în podea. Ne alegem o masă mare, rotundă cu opt scaune în jurul ei. Nu mă pot adapta de loc cu lipsa fererstrelor şi încerc un uşor sentiment de claustrofobie.

– Trebuie să mîncaţi bine, avem drum mai lung de făcut şi pînă mîine dimineaţă nu găsim ceva de mîncare, pe drum. Ne pune tristul în temă. În vremea asta o văd pe şefa de cabinet vorbind cu două din fetele care lucrau în acel bufet intern. Se apucă cu toate să facă nişte sandvichuri cu diverse chestii. Fac multe sandvichuri şi le împachetează cu grijă pe fiecare în folie de aluminiu.

Noi ne alegem pe platouri individuale cîte ceva de mîncare. Caut să iau alimente cît cu încărcătură calorică ridicată, puţin lichid, totul solid pe cît cu putinţă. Din reflex. Ne aşezăm la masă şi mîncăm temeinic, cu metodă, în linişte. Cu toţii. Eram la masă aşa, translatorul iniţial, tristul, Dan şi cu mine. Cioclul tinerel lipsea la apel. Şefa de cabinet trecuse la partea cu lichidele. O văd cum umple un termos de doi litri, apoi un altul. Cafeaua proaspătă, aburindă, mirosea ademenitor şi aroma ajungea pînă la noi.

În mod evident urma o călători lungă. Terminăm de mîncat, ne bem cafelele, sucurile de portocale.

– Acum ne întoarcem în birou pentru simple formalităţi şi cred că va fi gata şi dispozitivul de protecţie care să ne ducă la zona de carantină. Fără alte comentarii tristul se ridică de la masă şi se duce în spatele camerei unde fetele împreună cu şefa de cabinet terminaseră de făcut şi împachetat sandvichurile, de închis recipientele cu cafea. Adăugau acum pahare din plastic şi alte punguliţe mici. La indicaţia tristului una din fete vine din spate cu două cartuşe de Marlboro cartonat şi cîteva brichete ieftine, Bic, din plastic. Împarte totul între cele două pungi mari. Tristul revine la noi şi ne spune că totul este în ordine.

Ieşim pe culoarul scund şi îngust. Ma uit cu atenţie spre captele culoarului, nici urmă de ferestre. Deci în mod clar la acest nivel intermediar populat de ruşi nu existau ferestre, nu exista legătură cu exteriorul. Toate uşile erau foarte grele, chiar dacă se mişcau uşor în balamalele lor. Ramele uşilor şi tocurile uşilor erau prevăzute cu benzi continue de alamă strălucitoare. Clar. Protecţie anti MP, magnetic pulse. Probabil că şi zidurile, tavanul şi podeaua era pregătită la fel. Eram într-o cuşcă Farady extinsă care conţinea etajul acesta intermediar al ruşilor. Ne urmăm drumul şi facem calea întoarsă către biroul de unde veniserăm. Din curiozitate privresc spre capătul culoarului de la nivelul etajului 1. O fereastră masivă filtra lumina unui soare care aluneca deja spre apus. Încă era iarnă. Reveniţi în birou observ că bagajele noastre nu se mai aflau în anticameră. O secretară termina de dactilografiat un teanc de documente. Trecem prin uşa masivă intrăm în birou şi luăm loc cum ni se indică pe scaunele din faţa biroului masiv al şefului. Tristul îşi reia locul în jilţul lui.

– Uite, acum, pentru a ne pune în regulă şi cu aspectul legal va trebui să semnaţi nişte documente. Practic vă declaraţi de acord ca statul Maghiar să vă ia sub protecţie pînă la elucidarea incidentelor în timpul cărora aţi fost urmăriţi şi agresaţi în gara Nyugati. Noi am pregătit atît transportul cît şi o locaţie pentru carantină. Ne aşteptăm chiar la o ripostă pe timpul transportului aşa că vom proceda rapid, cum începe să se întunece. Sunteţi de acord să solicitaţi protecţia statului maghiar? Acesta este punctul de plecare.

– Fără discuţie eu accept şi solicit oficial acest lucru, răspund eu prompt fără să las vreo urmă de îndoială. Dan cred că este de acord cu mine completez în vreme ce îi arunc o privire lui Dan. Dar va trebui să citim şi noi ce semnăm. Acel „aţi fost următiţi şi agresaţi” era definitoriu mai ales dacă era consemnat ca atare în actele oficiale.

– Sigur, secretara noastră a pregătit formularul şi în limba română şi în engleză. Avem formulare tipizate pentru procedurile acestea. Face un semn şi din spate vine şefa de cabinet cu două seturi de hîrtii. Eu le identific pe ale mele şi încep să le studiez. Nu este mult de citit. Nu lasă loc de interpretări, era un formular de solicitarea protecţiei înaintat către statul maghiar, protecţie ce urma să fie gestionată operativ de Nemzeti Bistonsag. Textele din română şi engleză coincid şi au un codicil important. Cererea este considerată validă doar dacă sunt semnate toate exemplarele din limbile maghiară, engleză şi română. Asta înseamnă, pentru cei care nu stăpînesc limba maghiară că există o garanţie asupra celor semnate.

Semnăm fiecare setul lui acte. Acesta este momentul în care lucrurile încep să se desfăşoare din nou în viteză mare. În anticameră se aude forfotă. Tristul se ridică, împreună cu cioclul şi cu translatorul. Trecem în anticameră, ne luăm bagajele noastre. Aici, pe biroul şefei de cabinet, lîngă două pungi de dimensiuni impresionante mi se mai prezintă un set de documente pentru semnat. Un fel de procese verbale prin care Nemzety Bistonsag certifica primirea în custodie cu fişă de inventar a unui revolver Colt .38 S&W Special , două clipuri de rezervă, şi cincizeci de cartuşe calibrul .38, un cuţit Scuba Titanium 5” cu teacă şi curele, un ham De Santis din piele pentru revolver. Se făcea menţiunea că toate acestea urma să le recapăt în momentul ieşirii din perioada de carantină şi protecţie, în conformitate cu legile în vigoare. Deci mare lucru nu prea aveam să primesc înapoi. Asta era ultima mea grijă acum. Semnez rapid formularele. În vremea aceasta doi indivizi în uniforme de camuflaj dispar rapid cu bagajele noastre, cu pungile cele mari cu provizii pregătite de şefa de cabinet. Eu îmi recuperez dintr-o cutiuţă de carton ceasul de mînă, agenda electornică, două carneţele de notiţe, un swiss army knife  versiunea mini şi cele cîteva instrumente de scris, pachetul de ţigări şi bricheta.

Ieşim pe hol şi ne îndreptăm în ritm alert spre scări, de data aceasta pe scările mari, din marmură pe care urcasem înainte de prînz.

La parter suntem preluaţi de un dispozitiv de patru inşi în uniforme de camuflaj, înarmaţi cu Uzi şi nişte Beretta masive în tocuri la brîu. Ritmul este tot mai alert. Ne apropiem de uşa masivă din colţul careului curţii, uşa prin care intraserăm.

În curtea pietruită, un dispozitiv impresionant. Un camion militar, kaki, cu nişte însemne ciudate pe el, sub prelata din spate se pot vedea feţele cîtorva luptători în uniforme ciudate era parcat cu botul în grilajul metalic intern care acoperea gangul spre poarta masivă ce dădea spre stradă. În spatele camionului un Jiguli alb-cenuşiu cu antene pe protbagaj. Portbagajul deschis. Vedem acolo bagajele noastre şi pungile cu provizii. Luăm locurile de pe bancheta din spate, Dan în spatele şoferului, eu în spatele tristului. Tristul se instalase deja pe locul de lîngă şofer. La volan era, culmea, translatorul, prăfuitul. În spatele primului Jiguli, cumva în paralel, alt Jiguli, alb, cu sumedenie de antene pe capota portbagajului. Nu apuc să văd cîţi indivizi erau acolo. Unul era cioclul cel tînăr, pe locul de lîngă şofer.

Prin curtea interioară largă forfoteau vreo zece agenţi în uniformă. Îi văd că formează rapid, într-o coregrafie îndelung exersată un dispozitiv ca o pîlnie care asigură grilajul masiv din dreptul porţii de ieşire şi poarta principală, cea mare. Ultimii doi din dispozitiv erau deja în stradă. Jiguli-ul în care era cioclul iese primul în stradă, imediat după el ieşim noi strecurîndu-ne pe lîngă camionul cu prelată iar după noi vine camionul masiv. Pe strada Arady formăm un dispozitiv strîns şi ne începem deplasarea. Soarele căzuse undeva dincolo de orizontul pe care îl vedeam noi, ascuns de un strat de nori groşi. Începea să se întunece serios. Ne înscriem în trafic, cu acelaşi dispozitiv de trei maşini, strîns, astfel ca să nu se poată interpune nimic între maşinile micului nostru convoi. După cum pot observa, căutăm o rută de ieşire din oraş pe direcţia Nord.

Lăsăm în urmă centrul oraşului, trecem prin cartiere mărginaşe. Trecusem cumva prin spatele gării Nyugati, la un moment dat rulăm în paralel cu calea ferată care era pe dreapta noastră, dincolo de nişte benzi largi de spaţiu verde şi nişte garduri interminabile din plasă de metal. În zonă era o succesiune de depouri ale căii ferate şi ale companiilor de tramvaie parcă. Din loc în loc pasarele de trecere peste liniile ferate. Suntem pe Klara ut, ieşisem de pe Vaci ut, spre est, şi rătăceam printr-un cartier cu străzi întretăiate rectangular, ne reînscriem pe Arpad ut spre Est acum. Continuăm pe Ilyies ut, trecem pe lîngă stadion şi ajungem la capătul lui M3.

Încet încet, după vreo cîteva ocoluri pe străzi laterale ne reîncadrăm pe direcţia Nord-Est. Începuse să fulguiască, o zăpadă grea, cu fulgi mari, o zăpadă bolnavă parcă, galbenă, icterul luminii se scurgea în fulgi mari din lămpile stradale. Părăsim într-un tîrziu oraşul, zona urbană. Dispar toate poibilităţile de orientare în teren.

În maşină, liniştea era din cînd spartă de comunicaţiile prin staţiile de la bord şi prin staţia personală a tristului. O vreme fac greşeala şi îmi pironesc privirea prin parbrizul maşinii. În cîteva rînduri îmi pune stăpînire pe mine fenomenul acela straniu generat de dansul fulgilor de zăpadă. Citisem undeva că piloţii au probleme de genul acesta. Mă smulg din contemplarea fulgilor şi îmi fac de lucru cu agenda electronică.

Nu facem opriri, mergem cu viteză constantă, schimbăm mereu direcţia de deplasare păstrînd formaţia compactă. Era ca un dans aiurea, am chiar impresia că trecem de cîteva ori prin acelaşi loc. Nu aveam repere şi putea fi adevărat sau nu.

Mă proptesc cumva cu umărul drept de portiera din spate, las bărbia în piept şi încerc să aţipesc. Se vede treaba că îmi reuşise. Adormisem. Schimbarea ritmului de mers şi intrarea pe un drum pietruit şi cu denivelări mă trezeşte. Întredeschid ochii şi îl văd pe Dan, treaz, alert, cu ochii înainte, pe drum. Habar n-am ce putea vedea. Oricum, intraserăm într-o localitate sau ne pregăteam să intrăm. Stau cu ochii pironiţi din nou prin parbriz şi cumva, defilînd rapid prin dreapta mea apuc sa disting un indicator „Hungaroring”.

Staţiile de la bord prind viaţă şi comunicaţiile se intensifică brusc. Abia acum mă trezesc de tot. Rulăm pe nişte străduţe periferice, facem o serie de ocoluri suspect de lungi şi, cînd nu ne mai aşteptam, aproape că ne oprim intrînd pe dreapta într-un fel de parcare lată. Nişte porţi din lemn înalte de peste 6 metri. Porţi foarte late cu două canaturi. În luminile farurilor Jiguli-ului din faţă culoarea verde spălăcit a lemnului se distinge totuşi bine prin fulguiala care se intensificase.

Trecem de primul rînd de porţi şi ne găsim blocaţi într-un culoar lat de aproape zece metri, mărginit pe dreapta şi pe stînga de grilaje metalice înalte. În faţă, la vreo douăzeci de metri, un alt rînd de porţi, metalice, solide. Totul scăldat într-o lumină albă orbitoare venind de undeva de sus de la nişte proiectoare foarte puternice. Mă întorc să văd camionul pe care îl ştiam în spatele nostru. Rămăsese în afara primei porţi, era pus în curmeziş iar blocînd total trecerea dinspre stradă spre poarta de lemn. Personalul în uniforme de camuflaj coborîse din camion şi luase poziţie între porţi şi camion, cu automatele pregătite în mîini de parcă s-ar fi aşteptat la cine ştie ce atac. Totul mirosea a scenariu prost, regie ieftină, clişee obosite.

Între timp trecem şi de a doua poartă, cea metalică, tragem într-o parcare pe dreapta aleii lîngă o construcţie ce arăta ca un punct de control. Aleea pe care intraserăm continua pierzîndu-se în fulguiala intensă. Pe dreapta şi pe stînga pot vedea şiruri de blocuri cazone cu patru nivele aşezate perpendicular pe alee. O patrulă de trei oameni în combinezoane negre cu un cîine mare şi urît traversează aleea undeva între liniile blocurilor, spre stînga, în vreme ce noi coborîm din maşini dezmorţindu-ne. Eram în siguranţă, aici nu ne urmărea nimeni, nu ne putea agresa nimeni. Nimeni din afară. Eram închişi

 

r3n