021. Experimenul Çankaya.

Ankara I.

ankara21

Experimenul Çankaya.

 

Ankara. Bulevardul Çankiri îşi înghesuise între petecele de verdeaţă clădirile, vechi şi noi, de-a valma. Cu draperiile trase la cămăruţa mea de aproape trei stele aştept să treacă vipia amiezii. Zgomotul străzii aproape că nu se auzea. Un alt fel de viaţă, alte ritmuri, un alt puls. Lucram de două săptămîni cu acte în regulă la un mare serviciu de service pentru sistemele de recepţie TV pe satelit. Electronica, încă odată, s-a dovedit a avea propriul ei limbaj dar unul internaţional. Dacă ştii face ceva atunci ştii în toate limbile pămîntului.

Cîndva după orele 18:00 aveam întîlnire cu un avocat unde fusesem recomandat de patronul firmei unde lucram. Problema era simplă, încercam să îmi legiferez un statut de rezident temporar, dar unul care bîntuie prin tot Sud-Estul Anatoliei pentru a descifra ritmurile culturii locale. Lucram pentru a mă întreţine, nu eram nici trimis nici sponsorizat, eram pe cont propriu. Dacă birocraţia ar fi să aibe un epicentru acela aici trebuia să fie declarat. Un tsunami de hîrtii se isca pentru orice iniţiativă cu iz oficial. Simţeai peste tot, plutea în aer, izul dens şi greţos al bacşişului numai că pentru şi aici este o artă. Trebuie să ştii cum să îl dai, cît să dai, un alt fel de univers.

Decid să îmi ofer un răgaz, închid fereastra şi brusc tot ce aud este susurul aparatului de aer condiţionat. Mă fac comod şi mă ascund sub un ceaceaf lunecos de un alb ireal. Setez alarma pe mica agendă electronică şi mă decuplez aproape instantaneu. Sub pleoape, o fulgerare.

………………………………………………………………………………..

Soarele de august răzbate cînd şi cînd prin frunzişul des. Pădurea se întinde pe alocuri chiar pînă în marginea lacului. Traversez o zonă aproape inundată a drumului cu asfaltul lui moale. Apa limpede îşi întinde valuri mici încercînd să cotropească uscatul. Încerc să nu împrăştii de pe tăviţa de carton cei cîţiva mici şi feliile de franzelă. În mîna stîngă, patru sticle reci de Pepsi. Deh, aici pe domeniul gospodăriei de partid aveai acces la de toate.

Angela mă aştepta pe şezlongul de la marginea plajei înguste. Foială mare în jur, numai tineret din „lumea bună”. Maică-mea vitregă lucrînd la gospodăria de partid într-un judeţ din Ardeal ne rezervase locuri într-o serie de cincisprezece zile. De stat nu puteam sta toată perioada. Angela trebuia să îşi preia postul de inginer stagiar la Intex Păuleşti iar eu, eu trebuia să mă prezint la unitate. Eram în ultima vacanţă-concediu. Trebuia să plec pentru trei săptămîni în „practică”. Într-o unitate de la graniţă, la Sulina.

Acum însă mai aveam vreme să mă relaxez. Ne mestecăm în tăcere micii. Cînd şi cînd mai luam o gură de Pepsi rece. Priveam cumva fascinat toată risipa de energie a celor care se zbenguiau în apa lacului, chiar lîngă mal. Mai încolo unii săreau pe bandă rulantă în apă de pe o platformă plutitoare din lemn. Cu Angela nu prea discutam. Pentru prima dată eram singuri, fără presiunea familiilor. Ai mei vînau partida ca pe un fel de parvenire, fată de familie sănătoasă, mama, medic, tata, director de mari şantiere pe peste tot unde erau ele prin ţară. Pentru ei statutul meu de viitor ofiţer specializat pe un domeniu strict şi sensibil era probabil o garanţie pentru orice le-ar fi scos în cale viitorul. Las sticla jos, îmi aprind un Marlboro, închid ochii. Umbra frunzelor platanilor înalţi se îngîna cu soarele de august. De undeva Rita Pavone se lupta cu cele cîteva zeci de mii de săruturi. Infinit mai bine pe plaja asta decît la Sulina în practică. Şi acolo tot pe plajă stăteam. Nici pic de umbră. Dacă trăgeai paiul scurt, din grupa de opt elevi practicanţi erai cel care căra şi păzea cearceaful. Regula era una simplă şi clară, cel care era de „serviciu” păzea cearceful. Ordinele parşive erau clare. Puteam hălădui oriunde pe plajă sau aiurea, civil sau în uniformă sau doar în slip. Un singur lucru nu aveam unde lăsa, centura cu pistoletul. Un mîndru TT nou-nouţ din 1952, marcat R.P.R. în intervalele dintre braţele steluţei cu cinci colţuri de pe prăsele. Ăsta trebuia să îl luăm pe peste tot, era ca un fel de zgardă, deloc subtilă. Aşa se face că în ziua în care erai de serviciu păzeai cele opt centuri cu armele-n ele, acolo, pe plajă. Eram în 1987, eram în Sulina dar să nu credeţi că nu erau turişti străini, mai ales străine… Ceilalţi colegi se zbenguiau în voie şi băteau plaja spre Sud, departe, spre braţul Deltei care ieşea’n Mare lîngă cherhana. Cel de serviciu se cocea la soare cu un Cico clocit îngropat în nisip. De obicei ne trăgeam spre capătul de Nord al plajei, sub turnul grănicerilor, aproape de stabilopozii care stăvileau în mod misterios Dunărea şi nu ştiu prin ce minune nu o lăsau să se verse în Mare decît după vreo alte două mile. Aici era mai linişte un pic iar nouă ne era permis accesul în zonă, grănicerii ne ştiau, pătimeam sub arme şi unii şi alţii.

Da, mult mai bine aici, pe malul Snagovului. Cei cincizeci de mililitri de JD din sticla mea de Pepsi mă trag serios la somn. Plenus venter…

Susurat, Beatles îşi strecoară acordurile, Love, love me do… Mă las pradă lumii lui Morpheu. Vag, cîte un motor de barcă mai sfîşia armonia liniştii în doi care mă cotropise.

……………………………………………………………………………..

Enervant greierul ăsta. Enervant peste poate. Mă decid să îi dau peste urechi. Mă întind peste marginea şezlongului şi dau peste… noptiera pe care bîzîia bezmetic agenda electronică. Lumina soarelui de după draperiile grele era aproape aceeaşi doar unghiul şi-l schimbase. Aparatul de aer condiţionat cînta acum în altă tonalitate, cumva mai joasă, într-un registru mai grav.

Da. Întîlnirea cu Kemal Butur, avocatul.

Trag de mine, ies de sub straturile de vise suprapuse şi mă scurg sub duş.

Verific, proaspăt ras, pantofii noi, lustruiţi, pantalonii, cămaşa, sacoul, nicio cută. Unghiile tăiate în carne. Prin locurile astea există un cod special pe care toţi băştinaşii păreau a-l citi.

Cobor la recepţie, taxiul mă aştepta. Cu cinci minute înainte de ora fixată cobor pe trotuar în faţa biroului de avocatură. Kemal era în holul elegant al agenţiei de avocatură schimbînd cărţi de vizită cu un domn mai în vîrstă. Ma vede, îşi ia rămas bun de la interlocutori şi vine afară pe trotuar.

– Bună ziua domnul meu, face Kemal.

– Bună ziua domnule Butur.

– Între noi este suficient Kemal, domnule, Kemal. Să facem cîţiva paşi. În douazeci de minute ne aşteaptă şeful oficiului pentru străini din Ministerul de Interne. Mergem cu maşina mea. O să am nevoie de paşaport în original. Copiile mi le-a dat Adnan.

Adnan era angajatorul meu. Ocolim un scuar micuţ pietruit şi într-o parcare de două locuri ne aştepta la umbră o Toyota nou-nouţă sclipind de curăţenie. Îmi vin instinctiv să ma şterg pe picioare cînd mă sui pe scaunul de lîngă Kemal. Observator fin remarcă sentimentul meu.

– Doar o maşină domnul meu, doar o maşină, o unealtă ca oricare alta.

Nu spun nimic, ieşim în trafic iar Kemal continuă.

– Vom fi primiţi imediat, exact la ora stabilită, este ca un cod de onoare aici. Reţine, nu trebuie să spui nimic. Nu te va întreba nimic. La intrare te înclini uşor, la fel la plecare. Dacă este să vorbesc ceva, voi vorbi numai eu. De altfel nu cred că vei fi întrebat ceva. Dacă te priveşte în ochi, susţine-i privirea fără nimic ostentativ. Şi fă cumva să pari cît mai scund, zice Kemal mustăcind. Ştii, noi suntem mai scunzi de felul nostru, eu m-am învăţat cu asta dar de la un anume rang în societate chestia asta se suportă tot mai greu. Pshihologie domnul meu, psihologie şi arta de a ordona cuvintele şi tăcerile, asta ar fi avocatura. Restul decurge ca o consecinţă.

Cîtă dreptate în vorbele lui Kemal. Venea dintr-o cultură Mare şi venea cu un cap bine mobilat.

În mod cert numărul maşinii lui era dat în consemn, ambele rînduri de bariere se ridică sincron, intrăm într-o parcare V. I. P. Unde ni se indică. Kemal, în mod evident, cunoştea locul. Coborîm din maşină, Kemal cu mapa lui din piele veche roşcată, eu, cu mîinile goale, cum mi se spusese. Urcăm trei trepte late şi lungi cît jumătate de teren de fotbal. Un peron. Uşile înalte ce peste cinci metri, o adevărată dantelărie în bronz, se mişcă neauzit, comandate dinăuntru.

Trecem prin cadre succesive, detectoare de metale abil mascate în mahon. Curios, singurele uniforme le văzusem la poartă, singurele arme, tot acolo, tocurile lăsaseră să se vadă Colt-urile 1911, probabil în calbru mare. Aici înăuntru, personalul era în civil, costume impecabile. Cred că Armani avea filială undeva la etaj.

18:55. Uşile înalte de mahon masiv, roşcat se deschid şi suntem poftiţi înăuntru de un tinerel suplu. Anticamera de peste o sută de metri pătraţi avea pe lîngă pereţii cu tapiserii vechi canapele joase, largi din piele de Cordoba de un roşu potolit. Tinerelul ne conduce direct spre uşa şefului său, o capodoperă de de mahon şi bronz vechi. Intrăm.

Jumătate din Ankara părea să fi încăput în biroul şefului acestui serviciu. Mirosul greu, dulceag de tutun Cavendish macerat îndelung cu mere şi smochine mă poartă în altă lume, parcă. În spatele unui birou cu adevărat imens se ridică în pcioare un bărbat cu faţa smeadă, de o vîrsta imposibil de precizat, cu o mustaţă neagră tăiată perfect, cu ochii negri pătrunzători. Susţin privirea cîteva secunde apoi o cobor în vreme ce instinctiv mă înclin în semn de salut. Observ că şi Kemal procedează cam la fel. Îmi îndrept spatele şi nu ştiu cum să fac să rămîn cît mai scund. Înaltul oficial nu cred că avea peste un metru şi cinzeci înălţime.

Ne face un semn, eu nu pricep dar mă iau după Kemal. Ne oprim lîngă o măsuţă joasă cu nişte fotolii taburet înfoiate. Nu ne aşezăm.

Pe biroul imens ordine desăvîrşită. Doar o un imens serviciu cu mape din piele şi suporturi pentru unelte de scris. Nimic altceva. Tinerelul reapare neauzit şi depune pe birou o mapă, o deschide ceremonios şi o împinge în faţa oficialului. Acesta ridică între degetele lui lungi cu unghii sidefii spatulate un document. Îl ţine în lumină, îl citeşte cu atenţie. Îl pune cu grijă pe birou într-o arie specială.

Face semn tinerelului care se duce undeva, cîţiva kilometri în spatele întunecat al biroului de unde revine cu un fel de cutie din lemn, pare lemn de cireş cu entarsii de sifdef. Şeful deschie capacul lateral şi înăuntru putem observa două serii de ştampile – parafe, unele pe pluş roşu, cele din stînga, pe pluş albastru cele din dreapta.

Alege una din ştampilele imense, o studiază preţ de o clipă. Îşi îndrepată privirea spre mine, îmi prinde privirea. Revine la actul de pe birou şi cu o adevărată religiozitate aplică cu deosebită grija parafa undeva pe documentul studiat anterior. Semnează documentul în cealaltă parte, jos, alege altă parafă, aşteaptă o vreme şi o aplică şi pe aceasta, peste semnătură. Mă gîndesc, numai parafa şi sigiliul din ceară roşie mai lipseau din tot scenariul acesta.

Kemal îmi face semn în vreme ce se înclină, fac la fel. Tinerelul se apropie, pune hîrtia ştampilată înapoi în mapa cu care venise şi se îndreaptă spre uşă. Ne face semn să îl urmăm. Kemal o face imediat, merge cu spatele, fac la fel, mă mai înclin odată, habar nu am, în semn de mulţumire, în semn de respect. Şeful observă, pot jura că am văzut un rictus ce aducea a zîmbet, flutură degetele mîinii drepte spre noi.

Asta a fost tot. Eram posesorul unui firmam care mă împuternicea să călătoresc liner, să mă stabilesc, nu mai mult de 5 ani, să lucrez sau studiez pe teritoriul Marelui Stat fondat de Marele Ataturk. O traducere exactă a documentului respectiv aveam să am mult mai tîrziu, şi nu aici, în ţara asta. Dar de cele cîteva ori cînd am făcut uz de documentul cu pricina am observat cum oficialul care studia documentul lua instinictiv o poziţie umilă şi aproba orice, oricum.

Urmăm ritualul de la intrarea pe teritoriul Ministerului de Interne, în sens invers de această dată. Revenim în traficul oraşului, un trafic care ar înnebuni orice şofer occidental neavizat. Kemal caută o rută numai de el ştiută şi într-un tîrziu ne oprim într-o parare discretă acoperită cu o boltă bogată din frunze glicină. Piatra albă mărunţită scrîşneşte uşor sub roţile maşinii care îşi caută locul. Kemal încuie maşina, îl urmez în vreme ce trece printr-o deschidere printrun gard rar, înalt, din lemn, cotropit de trandafiri de un roz diafan. Măsuţe mici din lemn vechi aşezate pe acelaşi pietriş alb. De fapt era spărtură de marmură albă concasată uniform. Apare un picolo tinerel, ne vede, se uită la Kemal care se duce evident la o masă a lui, la locul lui de zi cu zi. Băiatul dispare în vreme ce noi doi ne aşezăm la acea masă din colţul grădiniţei. Aproape imediat se rostogoleşte spre noi un măsliniu mustăcios, congestionat la faţă care nu mai conteneşte să facă temenele. Era patronul. Kemal dă o comandă scurtă şi respectivul dispare rapid înghiţit de uşa prin care năvălise.

– Dan, uite care este treaba, Adnan spunea că tu ai intenţia să rămîi o vreme aici şi abia mai la iarnă ai dori să te întorci cumva undeva în Europa, ce este adevărat şi ce este doar poveste? Pentru mine este important să ştiu intenţiile celui pe care îl ajut, cred că înţelegi. Documentul pe care l-am obţinut azi pentru tine nu este unul pe care să îl aibe orice străin, conchide el bătînd uşor cu palma dreaptă peste mapa lui din piele.

Acum, adevărul este că eu nu aveam încă niciun document, ele era în mapa din piele roşcată de pe masă, mapă pe care degetele cu unghii lăcuite ale lui Kemal păreau a interpreta cine ştie ce partitură celebră. Limpede, do ut des, there is no dinner fo free. Totul are un preţ iar acest lucru tocmai eram eu pe cale să îl aflu.

– Adnan are dreptate, am fost sincer cu el. Vreau să mă renîntorc cumva în Europa dar pe cale ocolită. Ştii bine că în România s-au petrecut lucruri nu tocmai normale sub aspectul acela de revoluţie. Multă lume ar dori să ştie unde sunt, unde merg, care îmi sunt intenţiile. Iar eu nu aş dori să vorbesc despre asta prea curînd. Mai sincer de atît nu am cum să fiu.

– Bun, atunci ne vom ajuta reciproc pe un termen mai lung, eu te ajut cu tot ce ţine de legislaţie şi lege aici, în zona mea de activitate iar tu, poate mă vei ajuta cu mici comisioane cînd ajungi în Europa. De fapt ar trebui să ai un plan în minte, nu? Şi, chiar aşa, de departe, eu te pot ajuta oriunde ai merge în Vest.

– Sigur că am un plan, nu am încă detaliile structurate dar în mare am un plan. Ar trebui să ajung într-o zonă mixtă, cît mai aproape de graniţa cu occidentul, undeva unde a fi catolic sau ortodox să nu fie o problemă. Poate la graniţa cu Italia, undeva în ceea ce mai este acum Jugoslavia.

– Nu ar trebui să fie o problemă dar dacă tu spui că ai încercat să iei distanţă de ce a fost în ’89 din România normal ar trebui să te asiguri că nu ai încă nimic care să fi venit după tine, vreo coadă, cum se spune. Ai fost cumva pe la UNHCR sau pe la alte autorităţi înternaţionale de pe la noi?

– Nu am fost nicăieri, nu m-am „înrolat” în niciun program de ajutorare refugiaţi sau ceva de genul acesta. În Bulgaria am avut după mine o coadă cît toate zilele, cred că am scăpat de ea, cît mai „ortodox” am putut. De cînd sunt în Turcia, cît am stat în Istanbul nu m-a deranjat nimeni, nu am deranjat pe nimeni, doar poliţia de acolo m-a înregistrat cît am fost cazat la hotelul Portus, la fel ca pe toţi turiştii. În rest, low profile. Cu prima ocazie, după ce m-am convins că sunt „curat” am venit la Ankara.

– Asta e bine, de fapt toate organizaţiile internaţionale au infiltrări de la toate serviciile şi au programe de monitorizare a persoanelor marcate în vreun fel sau altul. Iar persoanele „nemarcate” sunt şi ele îndosariate pentru ca le nevoie să fie utilizate ulterior. Am văzut că ai un fel de mică agendă electronică, ai numărul meu de telefon pe ea?

– Desigur, mi l-a dat Adnan. De ce, trebuie să îl şterg?

– Nu, de ce? Mai mult, îţi mai dau un număr personal. De numărul acesta te vei folosi doar dacă ajungi în regiunile despre care vorbeai. O să studiez problema şi mîine cînd ne întîlnim îţi dau şi numărul despre care vorbeam şi îţi mai dau şi detalii. Adnan spunea că ai cerut un fel de vacanţă pe care să o iei în măsura în care obţinem hîrtia azi de la minister. Deci poţi să te consideri în vacanţă, temporar, sau definitiv, după cum consideri, un fel de concediu sabatic. Face o pauză, gustă din cel de al treilea păhărel de ceai pe care tinerelul ni le tot aducea în valuri. Îşi face de lucru prin mapă. Mă aşteptam să îmi dea naibii odată firmamul acela de la Marle Şef. Nici pomeneală. Îl aud spunînd:

– Mîine dimineaţă pe la orele 11:00 este bine dacă ne întîlnim? Să punem la punct detaliile, înainte de asta eu înregistrez hîrtia de la Interne la biroul nostru de avocatură în portofoliu, aşa se face şi mai adun ceva date de care vei avea nevoie în „excursia” ta.

La naiba, toţi au grijă de mine, toţi vor să îmi meargă bine iar mie îmi merge tot mai rău. Nu spun nimic, mă gîndesc că pînă la 11 a doua zi am vreme să merg la bancă să îmi scot ce aveam adunat din salariul de la Adnan, să lichidez contul acolo şi să îmi fac un inventar cu ce am de luat la mine, cu mine. De la o vreme plecam mereu ca un şarpe care tocmai năpîrlise, lăsam totul în urmă şi plecam cu mai nimic la mine. Doar cu speranţa.

– Sigur că da, fac eu, lă ora 11:00 sunt la tine la birou.

– Nu, nu la birou. Ştii să ajungi aici, de exemplu, la locanta asta? Aici ne vedem. Oricum, dacă te decizi să pleci în cursul săptămînii acesteia sau luna aceasta, nu îţi face probleme, firma lui Adnan preia integral nota de plată la hotel.

– Nu cred că ar fi vreo problemă, răspund eu imediat cu gîndul la detaliile pe care urma să mi lea dea a doua zi Kemal.  Nu există cină pe gratis. Nici aici nici în Ceruri.

Citește mai mult

020. Nova Gorica. Procesat.

SLOVENIA II.

 

Nova Gorica. Procesat.

 

Marinka mă aştepta în holul mare, dincolo de casele de bilete, undeva lîngă ieşirea pe peronul dinspre oraş. Un tinerel o ajutase cu bagajul meu şi ieşim toţi trei pe peronul lat. Coborîm cele cîteva trepte şi într-o parcare chiar de lîngă clădirea gării ne oprim lîngă un şir de patru maşini. Toate aveau pe portiere şi pe capote cîte o rîndunică stilizată, Lastocka Travel Agency, maşini de închiriat. Dincolo de cele patru VW Golf era şi un minivan tot Volkswagen. Ne oprim la primul VW Golf, tinerelul pune bagajele în portbagaj ia Marinka mă invită să iau loc lîngă ea, în faţă.

Ieşim în circulaţia rarefiată şi ne îndreptăm spre Sud, după estimările mele. Mergeam paralel cu liniile ferate, în lungul unui fel de triaj de cale ferată care se întindea în dreapta noastră. La un moment dat ne apropiem foarte foarte mult de o şosea paralelă care era dincolo de gărduleţul care ţinea loc de graniţă, undeva la vreo zece metri de noi. Dincolo de gărduleţ văd o construcţie mai aparte cu nişte refugii de parcare şi îmi dau seama că este de fapt un punct de frontieră între Slovenia şi Italia. Părea părăsit, doar o pereche de indivizi în uniforme diferite stăteau la taclale şi la o ţigară proptiţi de o maşină de teren a poliţiei italiene. Noi virăm uşor la stînga, ne înscriem pe şoseaua care se continua cu cea venind din punctul de vamă şi rulăm încet pe drumul care se îngustase un pic.

Trecem printr-un cartier cu vile şi case în construcţie. Arhitectură modernă, aerisită. Mult spaţiu verde. Pe nebăgate de seamă drumul nostru este încorsetat de şiruri de clădiri sobre, cu o arhitectură oarecum sobră, case vechi construite cu influenţe gotice. Ajungem la un sens giratoriu cu stop. În vreme ce aşteptăm lumina verde pot vedea peste drum, chiar în faţă, o parcare mare cu un panou de reclamă înalt, Hotel Sabotin. Se face verde, pornim încet spre dreapta pe Vojkovo Cesta, văd pe indicatoarele mari de la intersecţie. Pe stînga vile cochete, pe partea dreaptă la fel plus un fel de complex comercial cu un bar la parter, pe colţul clădirii. Trecem de o primă intersecţie din care se desprind lateral alei înguste iar la a doua intersecţie facem la stînga pe o stradă laterală mărginită de două vile mai măricele şi imediat virăm la dreapta, Socebranova Ulica. Rulăm foarte încet şi oprim pe dreapta chiar aproape de capătul străzii care constat că este de fapt o fundătură. Pe dreapta, între dpi stîlpi din ciment vopsiţi cu dungi albe şi negre, o poartă pentru acces auto şi o portiţă mai mică. Totul mărginit de tufe de gard verde şi cîţiva tuia. Marinka opreşte motorul şi se întoarce spre mine:

– Aici este locaţia cea mai bună din toate punctele de vedere, relativ aproape de gară, de punctele de trecere în Italia dar şi de poştă şi alte utilităţi. În centru tot ce se închiriază este pentru preţuri mari şi acolo se cazează de obicei clienţii cazinourilor sau cei veniţi la schi. Regula de bază, am să-ţi fac cunoştinţă cu Radovan, fiul proprietarului de aici, nu plăteşti absolut nimic cash sau în alt fel lui Radovan. Toate plăţile pentru tine i le face prin Ljublianska Banka agenţia Lastocka. Dar uite-l că vine deja. Te poţi înţelege cu el în italiană sau engelză sau rusă. Ştie cam ca toată lumea de pe aici şi ceva germană.

– Bun, am înţeles, problema este că totuşi este cam aiurea ca pentru orice plată sau mic serviciu suplimentar să fac tot drumul ăsta pînă la agenţie.

– Nici vorbă, orice serviciu suplimentar îi ceri, îi semnezi doar o hîrtie, un formular tipizat pe care el le are prin contract cu noi. Dacă ai obiecţiuni la preţuri mă suni pe mine şi noi reglăm toate conturile. Ideal ar fi să mai trecem o etapă. Dar vorbim după ce facem discuţia cu Radovan, spune ea în vreme ce deschide portiera.

Deschid şi eu portiera şi mă pomenesc în faţa unui tip cu alură de urs morocănos, neras, cu o barbă roşcată deasă parcă lăsată de vreo lună, două. Ochii albaştri, vii, cu o privire iscoditoare mă cîntăresc preţ de o secundă în vreme ce îmi întinde o mînă. O mînă caldă, fermă, bătătorită, de om muncit. Undeva în spatele lui, în pragul unei uşi de la parterul vilei văd copia lui Radovan, versiunea cu vreo 30 da ani mai veche, şi la un gabarit mult mai mare. La naiba, ăştia toţi poartă barbă. Acum realizez că absolut toţi bărbaţii întîlniţi erau neraşi, cu bărbile lăsate să crească în voie. Şi cei din gară, şi tinerelul de la Lastocka. Interersant.

Marinka ocoleşte maşina, închide portiera ei fără să o încuie şi vine spre noi. Radovan schiţează un zîmbet.

Străbatem în tăcere cei 15-20 de metri de alee pînă la vilă, vila fiind construită cum se spune, în spatele curţii, departe de stradă. Bărbatul din uşa de la parter dispare în casă iar noi apucăm pe o ramificaţie a aleii din dale de ciment nefinisat, undeva spre stînga. După o un arbore de tuia era ascunsă vederii o scară cu două paliere care ducea la un balcon verandă de la etajul vilei. Ne oprim acolo, eu şi Marinka. Radovan rămăsese în urma noastră moşmondind ceva la poarta de intrare în curte. O portiţă de fapt, din metal vopsit în negru mat, nu mai înaltă de un metru.

Radovan scoate din buzunar o legătură mare de chei, alege cheia potrivită şi descuie uşa dublă formată din două ochiuri mari de sticlă dublă. Vedeam pentru prima dată mai de aproape tehnologia termopanului. Nu prea îmi inspira încredere, aşa la prima vedere.

Intrăm invitaţi de Radovan într-un fel de living mare prevăzut şi cu bar într-un colţ. Două mese joase, cu fotolii comune dar comode. Una dintre mese era aşezată chiar lîngă tejgheaua bar, cumva pe colţ şi era mărginită de un colţar comod tapisat cu imitaţie de piele gofrată maro închis. Marinka se aşează, scoate din mapa ei o sumedenie de acte şi formulare în vreme ce eu mă aşteptam să asist la o întreagă ceremonie plicticoasă. Nimic adevărat, Radovan semnează pe muţeşte un formular întins în faţa lui de Marinka, păstrează o copie a lui şi o pune într-o mapă goală ce o avea pe tejgheau barului. Mai pune lîngă ea şi o copie alb negru a paşaportului meu, copie făcută de Marinka la ea la firmă. Asta a fost totul. Radovan scoate de pe inelul lui de chei unul dintre inelele mai mici avînd două chei pe el. Îmi explică simplu, una era de la portiţă de la stradă iar alta era de la uşa prin care intrasem de pe palier.

Ceremonios nevoie mare, Radovan îmi strînge din nou mîna şi spune ceva ce în româneşte ar fi echivalentul lui „să fie într-un ceas bun”. Se ridică, se ridică şi Marinka, Radovan îmi face un semn să îl urmez. O ia înainte, trece pe lîngă colţul barului şi intrăm pe un hol lat. Drept în faţă deschide o uşă spre o baie foarte încăpătoare dotată cu tot ce îşi poate dori omul. O uşă mai îngustă dădea în baia mare pe care tocmai o vizitasem. Tot de pe hol, pe laterală, în dreapta se intra într-o cameră spaţioasă mobilată ca un dormitor şi cu un aspect primitor. Pînă la această cameră, pe hol, mai observasem alte două uşi întredeschise, erau tot la fel, dormitoare mobilate dar de dimensiuni mai mici, fiecare cu o baie de serviciu, mai mică.

Ne îndreptăm toţi trei spre livingul-bar şi mergem la maşină să îmi iau bagajele. Radovan deschide grijuliu portiţa şi aşteaptă pînă ieşim şi noi. O închide cu grijă în urma lui şi ne aşteaptă pînă ajungem noi la maşină. În vreme ce scoteam bagajele din maşină o aud pe Marinka,

– Dan, am să te rog să duci bagajele sus, să încui şi să vii înapoi. Mai trebuie să rezolvăm ceva probleme.

Nu spun nimic şi mă conformez. Iau bagajele, Radovan deschide portiţa din nou, aşteaptă să intru şi o închide din nou, aşa cu un fel de ritual. Vine în urma mea cam jumătate din alee şi se opreşte. Tot acolo îl găsesc şi cînd revin de sus. Vine după mine pînă la ieşirea din curte şi cum eu nu închisesem portiţa imediat în urma mea el o închide cu grijă, cumva ostentativ. Marinka îmi prinde privirea şi îmi face semn că ar trebui să mergem. Îl salut pe Radovan, aud un fel de mormăit în vreme ce trag portiera maşinii.

– Nu îl băga în seamă, probabil că o să îţi explice cînd te întorci acasă cum este cu poarta aia. Poarta aceea trebuie să stea absolut tot timpul închisă! După orele 20:00 trebuie neaparat să fie încuiată cu cheia, de două ori. Peste zi sau peste noapte poarta poate rămîne deschisă exact atît cît este nevoie să intri sau să ieşi, nicio secundă mai mult.

– Bine, dar vorbium despre o poartă înaltă de 80 de centimetri, făcută din grilaj metalic simplu, bare verticale de ţeavă subţire, rare, poate intra orice cîine pe acolo, poate oricine să treacă peste poarta aia fără să o atingă.

– Nu rîde, Dan, şi Radovan şi tatăl lui sunt foarte stricţi cu treaba asta. Au trecut printre-o serie de traume şi au rămas cu mai multe idei fixe.

– Încerci să îmi spui că m-ai cazat la o casă de nebuni?

– Încă odată Dan, nu rîde. Oamenii sunt cît se poate de normali dar au pătimit multe ca mulţi alţii de aici din zonă. Este greu de explicat ce s-a petrecut şi ce se petrece prin locurile astea. Acum, face ea, schimbînd deodată vorba, uite, am să te ajut să faci primul pas ca să te legitimezi cumva ca locuitor al zonei. Mergem la Ljublianska Banka, am un amic director acolo. O să îţi deschidem acolo un cont. Te va ajuta enorm în foarte foarte multe situaţii. Cred că ai ceva cash la tine, nu?

– Sigur că am ceva, spun eu cu jumătate de gură.

– Nu trebuie decît ceva simbolic, o sută două sute de mărci germane ar fi suficiente.

– Desigur, spun eu, în vreme ce analizam oportunitatea. Nu putea fi ceva rău în propunerea aceasta. Nu aveam nimic de ascuns referitor la acţiunile mele viitoare şi obţineam şi un plus de siguranţă pentru o partea finanţelor de care dispuneam.

În vremea asta ieşisem din străduţele mici din nou pe Vojkova Cesta lăsînd în urmă Hotel Sabotin. Păstram tăcerea încercînd să memorez traseul. Ne înscriem cumva lateral pe Kidriceva Ulica şi ajungem la sediul Ljublianska Banka. Din holul băncii, de la recepţie, Marinka schimbă două vorbe cu cineva, la telefon.

– Dan, avem noroc, directorul este liber şi ne primeşte în cîteva minute.

– Foarte bine, tot aveam eu nevoie să merg la toaletă, „acasă” am uitat să merg. Halucinant îmi dau seama că deja spusesem „acasă” noului loc unde abia ce îmi depozitasem puţinele mele lucruri. Marinka îmi indică direcţia spre toalete. Odată intrat în cabina de toaletă încercînd să maschez manevra cît mai bine scot o mie două sute de USD din brîul in-waste în care refac ordinea de aşezare. În portofel mai aveam încă aproape cinci sute de mărci vest-germane dar aveam de gînd să le păstrez pentru lucruri curente ele circulînd oarecum mai firesc în zona asta.

Revin în holul principal, Marinka o ia înainte ca fiind una de-a casei, urcăm un palier pe o scară largă, elegantă şi, pe holul principal, în una din uşi ne aştepta zîmbitor directorul băncii în persoană. Directorul filiale, sucursalei…, în fine şeful cel mare aici pe plan local.

Ne pofteşte în birou, în anticameră deja mirosea a cafea bună proaspăt rîşnită. Luăm loc, vin cafelele cu tot tacîmul. Marinka explică succint problema şi apreciez faptul că o face în limba engleză. Avansează chiar şi suma ininţială din cont propunînd o depunere de o sută două de mărci vest-germane. Eu aprob fără comentarii. Directorul ridică telefonul şi cheamă pe cineva dînd şi instrucţiuni.

Nu ajungem la jumătatea cafelei, un Julius Meinl cremos, deosebit de gustos că apare o tînără angajată care se instalează la una din cele două măsuţe satelit de lîngă biroul directorului şi ordonează nişte formulare în faţa ei. Desigur avea nevoie de paşaportul meu aşa că îl scot, aşa cum era, pregătit, cu cei o mie două sute de dolari sub prima copertă a paşaportului, în hîrtii de o sută. Directorul nu schiţează niciun gest, deh, director de bancă. Marinka însă este surprinsă că depun o sumă mai mare decît avansase ea. Avînd în vedere că suma era peste o mie de mărci vest-germane directorul îmi spune că îmi poate da ori carnet de cecuri, asta pe loc sau un card Visa în zece zile lucrătoare. Optez pentru varianta de card şi carnet de cecuri pînă atunci. Marinka urma să garanteze pentru mine în calitatea ei de manager-proprietar al firmei care îmi asigura cazarea şi garanta adresa pînă la obţinerea unui „Potrdilo”, un fel de certificat de şedere.

Formalităţile durează cam un sfert de oră. În douăzeci de minute ieşeam din bancă avînd un carnet de cecuri, un extras de cont şi formularul care pe vremea aceea certifica solicitarea cardului Visa.

– Dan, acum am să te conduc înapoi acasă. Uite aici cartea mea de vizită şi ai aici telefoanele secretarei mele şi al fratelui meu, dacă ai nevoie poţi apela oricînd. Acum eşti clientul nostru, stăpînul nostru, schiţează ea un zîmbet odată cu gluma ei. Am să merg din nou, încet, ca să poţi memora traseul, banca este aproximativ în centrul oraşului. Oricum, de aproape oriunde poţi lua un taxi şi să ştii că sunt deosebit de ieftine dacă nu le iei pe cele din reţeaua Hoteli Igralnica, cei care deservesc cazinourile. Şi, Dan, recomand ca sub nicio formă să nu te laşi antrenat de nimeni în discuţii politice. La noi se pregăteşte un referendum pentru independenţa Sloveniei, cred că ai remarcat faptul că toţi bărbaţii şi-au lăsat bărbile să crească. Semn de luptă, de pe vremea cînd se retrăgeau în munţi.

– Înţeleg, spun eu, înţeleg mai bine decît crezi. Oricum, nu ştiu cum să îţi mulţumesc.

– Eşti clientul meu, ai plătit cinstit, deci noi trebuie să avem grijă de tine.

Între timp ajunsesem înapoi pe fundătura aceea de stradă, Socebranova ulica.

Cobor din maşină fără să comentez, doar un schimb de zîmbete.

– Dan, să nu te miri dar eu voi contacta organele în drept să te ajut să îţi legitimezi şederea aici exact atît cît vei crede de cuviinţă, după cum spuneai. Asta dacă nu ai nimic împotrivă. Zîmbeşte din nou, motorul toarce uşor în vreme ce maşina face un viraj la 180 de grade şi dispare după primul colţ.

Deschid portiţa, merge ca unsă în balamalele ei solide. O las să se închidă singură văzînd că deja se pornise să se închidă în urma mea. Nici nu mă gîndesc să mă întorc să o forţez să se închdă în clanţă dacă tot mergea aşa uşor. Nu la asta imi era mie mintea acum.

Parcurg aleea, urc scările, descui şi intru în living. Mă proptesc  de canatul uşii şi privesc afară spre dealurile mari care domină oraşul. De undeva de dedesubt apare Radovan. Îl văd cum merge la pas. Încet, ferm spre portiţa aceea blestemată. Se apleacă un pic ca să ajungă la clanţă, împinge cu o oare care duioşie nefirească pînă se convinge el, probabil, că este închisă în clanţă. Se întoarce spre casă, pe cînd trece pe alee pot să jur că ma văzuse sprijinit de canatul uşii. Nu schiţează niciun gest. Faţa lui nu avea nicio expresie.

Rămîn sprijinit de canat şi mut din nou privirea spre înălţimea dealului. Stupoare, pe undeva pe la mijlocul dealului se vede clar scris cu majuscule din beton sau piatră: Naš Tito. Tito al nostru! Asta în Slovenia, Tito, artizanul croat al unirii Iugoslaviei… Pentru mine, unul născut în Oraşul Stalin, numele de atunci al Braşovului, unul care a prins vremea cînd pe muntele Tîmpa scria mare STALIN asta era deja prea mult, peste puterea mea de înţelegere. Şi bărbaţii ăştia, cu toţii bărboşi. Aici, într-un oraş sloven unde graniţa cu Italia şerpuia prin grădini, printre case, pe străzi.

Încui uşa balconului, intru la mine în cameră. Las bagajul aşa nedesfăcut. Trag fermoarul gros al parkerului îl scot şi îl pun la cuier, mă descalţ, pornesc radiatorul electric imens care ocupa peste un metru pătrat de perete şi mă las pe spate în patul larg şi primitor. Miros de curat, mirosul liniştii.

Abia acum simt cum mă ajunge oboseala. Traversasem într-o săptămînă Podişul Anatoliei iar din Nordul Siriei revenisem pe ape în Adriatica, golful Coper, trenurile mă purtaseră pînă în Zagreb şi înapoi spre graniţa Italiei. Pentru prima dată eram relativ singur, relativ în siguranţă. Singur cu gîndurile mele, relative şi ele.

Stau aşa, cu ochii închişi, încerc să nu mă gîndesc la nimic, de parcă s-ar putea aşa ceva.

În minte, ca un bondar arţăgos, un singur gînd se distilează în etape secvenţiale: să mă linştesc, să mă aşez la teren, să nu mint, să nu mint mai mult decît este necesar.

Singura scăpare, să nu mint mai mult decît este necesar. Da, asta pare o bună definiţie a sincerităţii.

Citește mai mult

019 Nova Gorica. Intrarea.

SLOVENIA I.

Nova Gorica. Intrarea.

The Railway Station

Dimineaţă senină şi rece.

Iarna pare să fi rămas undeva în urmă în ciuda începutului unui decembrie capricios.

Odată cu ivirea primilor zori trenul scăpase de sub cuşma de nori a masivului Triglav şi îşi şerpuise vagoanele cochete urmînd cursul rîu năvalnic de munte. Tot undeva în spate rămăsese Austria, ne depărtam de Klagenfurt şi Jesenice venind pe rută ocolitoare de la Koper-Ljubljana. Zăbovim cînd şi cînd în cantoane mici. Am vreme să observ aşezările trezindu-se la viaţă. Totul pare muiat într-un alt Timp. Timpul curge altfel, mai calm, mai aşezat ascultînd de alte reguli pe aceste meleaguri.

La un moment dat, după ce mă obişnuisem cu şerpuirea printre dealuri încetinim vizibil şi intrăm într-un triaj cu foarte multe linii. Pe partea dreaptă, un peron lung de tot. În stînga linii multe, doar cele mai depărtate găzduiesc cîteva vagoane răzleţe. Atmosfera din tren se animă şi sumedenie de turişti năvălesc din compartimente. Din nişte difuzoare pe care nu le remarcasem încă se aude un anunţ în mai multe limbi care ne spune că se apropie staţia terminus, NOVA GORICA – GORIZIA.

Cu viteză mică trenul schimbase linie după linie lăsînd undeva în dreapt, departe hăt la mai multe zeci de metri… Italia.

Peronul mărgineşte o clădire foarte lungă, sobră, solidă, construcţie în stilul Imperiului Austroungar. Valul de turişti năpădeşte pe întreg peronul, eu, printre ei. Mă las purtat de val, ei păreau a cunoaşte deja locul. Nova Gorica şi Gorizia, destinaţii turistice renumite în zonă şi printre schiori. Intrăm în sala de aşteptare. O căldură plăcută, lumină caldă şi ea, de culoarea mierii. Pe laturile lungi ale sălii, bănci largi late, vechi, cu lemnul vechi şi el lustruit, fixat temeinic pe cadre din fontă, totul datînd probabil de pe vremea inaugurării gării din Gorizia, Görz Staatsbahnhof, pe la 1906 parcă. Prin uşile înalte cu ochiuri din sticlă prin care intrasem observ că trenul se pusese deja în mişcare. Încet încet dezveleşte un al doilea peron, cel dinspre liniile triajului. Eram dezorientat. Îmi las bagajele pe una din vechile bănci din lemn şi mă iau agale după ultimul grup de turişti care se îndreptau către ieşirea spre peronul dinspre şosea. Nu înţeleg mare lucru din ce văd. La peron o mulţime de microbuze elegante ale diverselor companii de turism înghiţeau cu nesaţ grupurile de turişti. O disciplină ciudată, fiecare ştia unde merge iar sumedenie de ghizi cu ecusoane mari în piept preluau pe eventualii nedumeriţi. Trec mai puţin de două trei minute şi parcarea se goleşte. Strada lată era mărginită pe partea cealaltă de un garduleţ viu, verde, înalt da aproape un metru. Chiar în dreptul centrului clădirii gării în mijlocul drumului era un platou rotund imens, pietruit. Un platou supraînălţat pavat cu dale din granit, platou traversat de gardul viu. Dincolo de gardul viu verde observ trafic. Maşinile trec cînd într-un sens cînd în altul la fel ca şi pe porţiunea de lîngă peronul din faţa gării. Acum îmi este limpede. Aveam în faţa mea graniţa, dincolo era Italia. Deci eram la treizeci de metri de renumita Cortină de Fier. Dincolo, occidentul, imperialismul în forma lui cea mai pură.

Trag aer în piept, aş vrea să aprind o ţigară dar semnele discrete plasate din loc în loc mă fac să renunţ. Rămîn singur o vreme în sala de aşteptare. Mă fac că îmi caut prin lucrurile dintr-o geantă. Privind dinspre uşile care dădeau la peronul liniilor ferate, pe latura dreaptă a sălii de aşteptare văd o reclamă în culori vii „Lastocka Travel Agency”. Exact ceea ce îmi trebuia. Îmi iau bagajele şi mă îndrept spre uşile agenţiei turistice. Pe cealaltă latură, vizavi de ageţie, uşile unui restaurant-bar- cafeteria. Imediat în dreapta intrării în local era un bloc de căsuţe metalice de depozit. Cumpărasem biletele de tren în tren, de la conductor, plătisem în mărci şi primisem restul în dinari. Aveam şi o grămadă de mărunţis. Ocup două căsuţe de depozit, păstrez cu mine la îndemînă doar borseta marsupiu din piele moale. În ea aveam cam tot ce îmi trebuia, actele, parte din bani. Restul de bani îi păstram într-un brîu in-waist, sub haine. Iau cele două chei şi traversez înapoi către agenţia de turism. Încă nu deschisese dar era personal înăuntru. Fuseseră probabil prezenţi la primirea grupurilor de turişti. Mai era puţin peste jumătate de oră pînă la deschiderea agenţiei. Fac cale întoarsă spre restaurant.

- Mister, mister, wait please! Aud în spatele meu. Să aştept. Mă răsucesc pe călcîie şi văd o doamnă deosebit de prezentabilă, parcă scoasă din reclame. Mă abordase în engleză, cu experienţa ei mă „citise” că nu sunt de al locului şi nici turist venit la schi nu eram.

- Da doamnă, răspund eu încă uluit.

- Vă putem ajuta cu ceva? Mă întreabă ea afişînd un zîmbet larg.

- Sunt sigur că mă puteţi ajuta, fac eu. Am nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi.

- Ar fi mai bine să intrăm în birou la mine.

Percep ceva mişcare departe undeva spre uşile dinspre liniile ferate. Doi indivizi, unul în uniformă, probabil în uniforma căilor ferate, celălalt, cu un aer mai aparte, inconfundabil. În mod cert era „turistul” de serviciu care avea în carnetul de post obiectivul „gara”. Cu siguranţă avea şi ceva colegi care bîntuiau prin zonă. Le surprind cert privirile interesate de persoana mea. Ieşeam din tipare, mai exact intram exact în tiparele celor veniţi prin zonă pentru a trece Cortina de Fier. În ciuda aparenţelor graniţa era straşnic de bine asigurată.

O urmez pe doamnă în interiorul agenţiei de turism.

- Vă rog să vă faceţi comod şi să îmi spuneţi dacă vă pot servi cu ceva, o cafea, un suc, face doamna, numele meu este Marinka.

Ma prezint şi eu în vreme ce scot paşaportul meu cel verde, românesc. Îl ia îl analizează preţ de vreo două trei minute şi se declară mulţumită de cele văzute. Notează cîteva rînduri într-un carnet mare cu coperţi maro din piele. Parcă îmi simte frămîntările.

- Domnii de afară nu mai au treabă cu tine, cei care vine cu gînduri necurate nu intră într-o agenţie de voiaj cu actele în mînă, zice ea zîmbind complice. Deci, cu ce aş putea să te ajut? mi se adresează ea la modul direct odată intraţi pe teritoriul ei, ca să spun aşa.

- Pentru început m-ar interesa un loc unde să mă pot caza, la preţ modic, nu ceva cu pretenţii, strictul necesar, nu prea la periferie şi nici în vreo zonă „sensibilă”, văd că graniţa se plimbă pe aici fix prin oraş.

- Cred că nu vor fi probleme deosebite pentru asta. Avem colabratori ai agenţiei de turism care oferă camere cu tot confortul în regim de pensiune. Mai bine de o treime din proprietarii de case din Nova Gorizia au casele astfel construite pentru a se adapta la regimul de închirieri în regim de pensiune. Mai sunt şi hoteluri de două sau trei stele care au de asemenea preţuri foarte accesibile. Suntem în plină recesiune iar cei din Hoteli Igralnica Turizem  d.o.o. au scăzut preţurile de la 4 stele la nivel de 2 stele. Deci avem şanse bune să găsim ceva.

- Bun, problema este că o pensiune mică vine cu avantajele ei, găsim preţuri avanajoase la astfel de particulari? întreb eu aşa, într-o doară. Nu de alta dar nu aveam nevoie de un control permanent al tuturor mişcărilor mele, aşa, fără niciun motiv, doar pentru a mă simţi cît de cît liber, pentru confortul meu psihic.

- Uite cum facem, am să îl sun pe fiul meu care lucrează în centru tot în domeniu şi ei au mult mai multe contacte, sigur o să îmi găsească ceva convenabil. O să facem un fel de transfer între sucursale şi actele le faci tot cu mine, tot prin „Lastocka”.

- Atunci cu siguranţă vom merge pe calea aceasta dacă este una deja verificată. Ce trebuie să fac?

- Nu mare lucru. Actele tale de aici sunt suficiente, ai pe paşaport viza de intrare aplicată văd, în Coper. Şi văd că ai călătorit un pic în ultima vreme, acum lumea se mişcă, s-au mai deschis graniţele, e normal. Numai că aici suntem într-o zonă sensibilă, nici nu ştii cîţi ciudaţi apar zilnic numai aici, în regiunea asta. Dincolo, la o sută de metri, Veneto-Friuli, Italia. Atracţia este mare.

- Dar pentru voi nu este? întreb eu puţin maliţios gîndind, vorbeşte mult, ori trage de timp, încearcă să convingă. Nu ştiu de ce dar scot sinceritatea din ecuaţie.

- Pentru noi, localnicii, nu este o problemă, trecem dincolo şi venim înapoi ori de cîte ori dorim, ne luăm laptele de pe partea cealaltă a străzii, în Italia, pîinea o luăm de aici, de la noi, pe partea astalaltă a străzii. Ne cunoaştem cu toţii, ne ştim. Desigur, respectăm punctele de trecere dar nu avem probleme nici în traficul auto şi deloc în traficul pietonal.

- Pentru mine este ceva fascinant, nu îmi pot imagina aşa ceva, spun eu sincer.

Probabil că în vremea asta fata care era în prima încăpere, la recepţie, vorbise cu băiatul Marinkăi pentru că telefonul de pe biroul ei clipoceşte uşor. Marinka răspunde, acoperă receptorul cu mîna şi îmi spune:

- Mă scuzi, ies în secretariat să vorbesc cu băiatul de acolo, am toate datele acolo şi notează secretara detaliile.

Lasă receptorul în furcă şi iese rapid în secretariat. Aud discuţia, vorbesc repede dar nici nu disting nici nu înţeleg prea mult din limba vorbită. Din poziţia în care eram mă mişcasem foarte puţin spre stînga şi puteam să o văd pe Marinka notînd ceva pe o coală de hîrtie, mai dă de cîteva ori din cap şi lasă telefonul în furcă. Revine în birou.

- Se pare că avem noroc, va trebui să aşteptăm un timp, se uită la ceas, mă uit şi eu, abia trecuseră treizeci de minute după ora opt.

- Atunci eu o să mă învîrt o vreme pe aici şi să îmi spui pe la cît să revin, întreb eu, aşa într-o doară.

- Cel mai bun lucru ar fi ori să aştepţi aici, în biroul de vizavi sau dacă te plimbi prin gară, poţi merge la restaurantul de alături. În niciun caz nu este bine să te plimbi pe afară, prin zonă. Pe peron nu ai ce face, nu vin trenuri la ora asta iar cele cu care ai venit a plecat deja înapoi spre joncţiunea Jesenice – Klagenfurt, face un fel de navetă „internaţională” toată ziua. Este un tren prin excelenţă pentru turişti.

- Şi de ce nu ar fi bine să mă plimb pe afară? Eram puţin iritat.

- Din zece în zece minute trec echipaje speciale civile sau în uniformă. Iau la întrebări pe toţi cei care nu sunt localnici şi să ştii că fac deosebirea rapid. Chiar dacă ai toate actele în regulă tot de duc la secţie pentru identificare amănunţită şi discuţii despre scopul şi durata vizitei. Nu cred că este cineva căruia să îi placă treburile astea. Dar asta este procedura standard.

În spatele meu se aude uşa de la secretariat şi vine fata de la recepţie cu paşaportul meu şi cu nişte fişe lunguieţe din carton lucios completate şi stampilate. Marinka le ia, le analizează, ridică ochii spre mine:

- Uite, semnează toate exemplarele de aici, sunt traduse şi în italiană şi în engleză.

Mă întind peste masă, le iau, le parcurg rapid. Datele personale complete, datele de inscriere a comenzii de cazare la Agenţia Lastocka. Foarte simplu, pragmatic, clar. Jos parafa Marinkăi, semnătura ei şi o ştampilă mare frumoasă bicoloră a agenţiei de turism. Semnez şi eu undeva jos, pe linia punctată. Le împing peste birou. Marinka îşi admiră opera, se uită pe toate formularele, pune cartonul lucios completat şi ştampilat în paşaportul meu chiar la pagina unde am viza de intrare în ţară şi mi le împinge peste birou.

- Acum poţi merge pe unde ţi-am spus eu, fără probleme. Insist totuşi să nu cobori în stradă sau pe carosabil sau ceva de genul acesta. Nu-mi place să pierd clienţi, adaugă ea cu un zîmbet oarecum complice.

Nu spun nimic, mulţumesc printr-o inclinare a capului, mă ridic, iau actele şi mă pregătesc să ies spre secretariat.

- Voi fi în restaurantul de alături. Ai pe aici ceva ghiduri sau pliante de citit?

- Sigur că da, şi se ridică de la birou. Ieşim în secretariat, Marinka ia dintr-un fişet deschis mai multe pliante şi ghiduri de călătorie şi mi le întinde. Te caut eu mai încolo.

Ies înapoi în sala de aşteptare pustie. Un lucrător al gării într-o uniformă aparte îşi făcea de lucru golind coşurile de gunoi într-un micuţ tomberon portocaliu pe roţi. Ghişeele caselor de bilete erau deschise, luminate a giorno în ciuda evidentei lipse de clienţi.

Trec de partea cealată a sălii de aşteptare şi intru prin uşile masive, înalte ale restaurantului. Clanţele uşilor erau imense, din bronz masiv lucitor.

Odată intrat în restaurant constat că este suspect de curat şi cochet. Are un aer de intimitate dat probabil de cele cîteva mese aşezate într-o fosă largă, mese acoperite cu feţe de masă clasice, în carouri albe şi roşii. Pe o latură, pînă la fosa cu mesele acelea care înveseleau atmosfera, un bar înalt din lemn masiv. Lucrătură veche. Coloane din lemn se ridicau pînă la tavanul vopsit în ulei, undeva la aproape patru metri înălţime. Sticlele multicolore şi paharele străluceau viu, un barman discuta aprins cu o tînără în uniformă de master chef, dincolo de ei cromul şi inoxul aparaturii moderne constrastează cu mobila din lemn vechi. Mut privirea pe latura cealaltă şi văd trei separeuri. Clienţi nu erau. Aleg primul separeu, îmi trag fermoarul şi dau jos parkerul de pe mine. Este cald, miroase a tutun bun frementat cu mere, a scorţişoară şi parcă a vanilie, miroase a Crăciun, miroase a „acasă”. Mă aşez pe bancheta din dreapta mesei, de acolo văd perfect ieşirea din restaurant spre peronul dinspre stradă şi bar. Răsfir pe masă teancul de ghiduri de călătorie şi pliantele zonei. Sunt pliante atît din zona italiană cît şi din cea slovenă. Apare un chelner tînăr, se apropie, se opreşte la doi paşi, apoi vine lîngă masă şi pune pe masă două meniuri, se înclină respectuos şi se retrage undeva spre bar, dar în raza mea vizuală rămînînd în aşteptare.

Pe uşile dinspre stradă intră cuplul acela ciudat, doi tineri solizi, unul îmbrăcat evident în uniforma căilor ferate, celălalt, „turistul de serviciu” arondat gării, îmbrăcat sport, lejer dar elegant. În vreme ce individul în uniformă se propteşte la bar sportivul vine direct spre masa unde eram eu în separeu. Nu se opreşte, nu evită privirea mea, intră în separeu, nu ezită o clipă şi se aşează la masă, pe bancheta din faţa mea.

- Salut. Cred că nu deranjez, spune el în italiană în vreme ce pune pe masă un fel de portofel din piele cu o legitimaţie şi cu o insignă argintie. Îl împinge spre mine astfel întors ca să pot citi dacă aş avea intenţia asta dar fără să ia mîna de pe el.

- Salut, spun eu, niciun deranj. Probabil că vrei actele mele, nu? Individul zîmbeşte amical încuviinţînd din cap. Eu scot din buzunarul extern al borsetei marsupiu paşaportul. Exact aşa cum era el, cu cartonul agenţiei Lastocka ieşind dintre pagini exact la pagina cu viza de intrare. Pun paşaportul pe masă şi îl împing peste carourile albe şi roşii spre interlocurorul meu.

Vreme de vreo două trei minute se uită prin paşaport. În mod evident, orice urmă de agresiune, dacă ar fi fost, dispăruse la vederea fişei de la genţia de voiaj. Mustăceşte el ceva bombănind, dar pentru el. Ridică ochii spre mine,

- Şi cam care ar fi scopul vizitei aici, poţi să îmi spui şi cam cît vrei să stai în oraşul nostru? Totuşi încerca să se ţină de procedură şi eu mă şi v edeam deja dus la secţia lor de poliţie.

- Sincer să fiu, nu am idee, prima dată mă voi caza apoi, după ce iau legătura cu cei de la primărie şi cu cei de la poliţia locală voi putea da un răspuns complet. Caut să stau aici o vreme, să ma angajez undeva sau să deschid o firmă, încă nu ştiu.

Individul face ochii mari, aşa ceva probabil că nu mai auzise. Practic îi dispăruse din zel, pierduse din viteză.

- Acum aştept să văd ce face băiatul doamnei Marinka, el se ocupă de problema mea. De data aceasta tipul bate evident în retragere. Îşi strînge portofelul cu legitimaţia lui falnică, împinge spre mine paşaportul meu după ce pune cu grijă fişa din carton lucios între filele lui.

- Hmm, atunci eu nu te mai deranjez, vroiam să ştiu dacă nu te pot ajuta cumva, se rătăcesc mulţi străini pe aici, ştii cum e, spune el cu un zîmbet stîngaci. Poftă bună şi sejur plăcut. Se ridică de la masă şi se îndreaptă spre bar să-şi recupereze perechea „feroviară”.

Fac semn chelnerului care rămăsese în aşteptare în tot acest timp. Comand un mic dejun mai consistent, şi cafea, şi suc natural de piersici, de fapt un nectar.

Tocmai teminasem de mîncat, eram la a doua ţigară, cafeaua era pe terminate cînd apare secretara doamnei Marinka rotindu-şi ochii căutîndu-ma evident. Trecuse de ora unsprezece. Ştiam pe de rost toate hărţile de prin pliante şi ştiam exact unde mă aflam. Exact vizavi de Piazzale Transalpina, în continuarea străzii Cesta IX. Korpusa.

Fac semn chelnerului să îmi facă nota de plată. Cred că de altfel o avea pregătită.

Nu mă obosesc să verific ce era acolo, oricum încă nu eram familiarizat cu schimbul dolar dinar. Mă încurc un pic in zerouri dar îmi sare în ajutor secretara. Face semn chelnerului să aştepte. Dispare şi revine în două minute cu o hîrtie albăstrie de 500 de dinari noi. Achită ea nota şi îşi ia restul. Eu mă îmbrac, iau pliantele şi ghidurile turistice şi o urmez spre ieşire.

Citește mai mult

018 Capcana celorlalţi VI

CARANTINA I.

 

Prelucrarea – modelul dur.

campp750

În ciuda frigului pătrunzător am reuşit să dorm vreo cîteva ore. Deschid ochii şi iau contact din nou cu realitatea. Hala lungă cu şirurile ei de paturi metalice suprapuse îşi arată faţa hîdă în lumina cenuşie care se filtra prin ochiurile de geam vopsite cu un alb mat murdar. Pe coridor, undeva paralel cu latura lungă a camerei imense se aud paşi. Trec spre capătul culoarului după cum deduc eu. La scurtă vreme paşii se întorc. Mă ridic în capul oaselor, cu picioarele bălăngănind peste marginea patului, deasupra patului de jos. Saltelele par şi mai jegoase şi mai pătate în noua lumină. Mă aştept ca din clipă-n clipă să intre careva prin golul uşii în care spînzură fîşiile unei pături cazone. Nimic. Paşii trec mai departe, înapoi, spre casa scărilor aflată la centrul clădirii.

Mă mobilizez şi cobor de pe patul de sus. Scotocesc prin bagajele pe care le aveam cu mine şi găsesc ustensilele necesare. Trec prin uşa-pătură improvizată în holul intermediar. Patru uşi. În spate, cea prin care venisem acum din hala-dormitor, în dreapta mea o altă deschidere unde fusese o uşă dădea spre culoarul lung,  în faţă intrarea spre o altă hală-dormitor, la stînga, o deschidere prin pot vedea nişte chiuvete. Un şir lung de chiuvete. Majoritatea sparte sau cu robinetele smulse. Oglinzile erau toate sparte şi-mi văd imaginea tîrîndu-se printre cioburile rămase încă în ramele metalice de pe pereţi. Găsesc cumva o chiuvetă funcţională, apa curge roşiatică o vreme. La un moment dat se limpezeşte şi devine alburie împrăştiind un miros puternic de clor. Cumva cumva îmi fac toaleta de dimineaţă. În vreme ce mă şterg parcurg cu ochii pereţii deasupra brîului de faianţă spartă şi ciobită. Sunt şi aici, scrijelite, inscripţii în toate limbile Pămîntului. Parcă aici fusese Turnul Babel şi aici izbise blestemul şi se încurcaseră limbile.

Revin în hala dormitor şi îmi împachetez bruma de avere. Ştiu că asta este doar o fază primară, temporară. Geanta mare cu lucrurile rămăsese undeva în custodia lor.  Mă apuc să despachetez nişte sandvichuri din punga imensă de plastic primită de la şefa de cabinet de la Nemzeti Bistonsag. Deschid termosul greu, metalic şi parcă tot confortul lumii explodează în camera sordidă odată cu aroma cafelei care era încă aproape fierbinte după atîtea ore. Rumeg tacticos gîndurile ce mă bîntuie în vreme ce muşc din sandvichul cu felii subţiri bacon şi caşcaval afumat. Din cînd în cînd iau cîte o gură de cafea din paharul din plastic. Aproape terminasem cafeaua cînd îmi dau seama că nu pusese zahăr în ea. Scotocesc şi găsesc şi punguliţa cu cuburi de zahăr. Meticuloasă şefa de cabinet. Aprind o ţigară şi trag primele fumuri odată cu ultimile guri de cafea excesiv de dulce.

Îmi adun lucrurile şi împachetez resturile în folia de aluminiu de la sandvichuri. Caut din ochi un coş de gunoi. Nimic.

Mă plimb printre rîndurile de paturi metalice şi undeva spre capătul halei văd cîteva de ochiuri de geam sparte.

Din cîţiva paşi sunt acolo, mă caţăr pe paturile de la geam şi văd curtea. Blocul paralel cu cel unde eram era probabil identic ca şi construcţie. Era proaspăt zugrăvit şi renovat, geamurile erau toate acoperite cu perdeluţe albe pînă la jumătate şi asta dădea o stranie notă de eleganţă sobră construcţiei masive, cenuşii. Blocuri cu arhitectura rusească a anilor 50. Trei etaje înalte, primul etaj situat cam la doi metri de nivelul solului, jos, pe centura blocului, un şir de ferestre ale unor încăperi aflate la demisol. Nicio fereastra nu era cu zăbrele.

Pe lungimea blocului, chiar la mijloc, nişte scări cenuşii, late cu balustrade zidite. De pe palier, uşi masive, înalte, cu două canaturi şi clanţe masive din metal cenuşiu. Uşile verzi nu aveau ochiuri de geam, doar un fel de deschidere ca o vizetă plasată undeva la nivelul unui stat de om.

Brusc uşile se deschid şi năpădeşte afară un puhoi de oameni în uniforme negru-cenuşiu, toţi înarmaţi şi cu echipamentul de luptă complet pe ei. Fără vreo comandă formează automat o formaţie de deplasare. Aşa apuc să-i număr. 24 de oameni. Pe trei coloane. Cu faţa spre stînga mea, către aleea centrală pe care erau dispuse perpendicular blocurile pe care le văzusem azi noapte. Mai durează cîteva secunde şi apar încă două uniforme, nu aveau însemne distincte dar cert erau comandanţii formaţiunii aliniate între blocuri. O comandă scurtă şi pornesc în pas alergător ieşind spre alee.

Refac în minte schiţa deplasării de azi noapte. Eu mă aflam în blocul al doilea pe mîna stîngă venind de la poarta de intrare. Formaţiunea de 24 de oameni care ieşise era cazată în primul bloc pe mîna stîngă venind de la poartă. Peste aleea centrală, în dreptul blocului studiat de mine se afla clădirea scundă şi pătrăţoasă a corpului de gardă şi a comandantului facilităţii care ne primise în carantină cu parcarea din faţa lui.

Aud paşi venind dinspre uşile de trecere spre hala dormitor unde eram. Las punctul meu de observaţie şi ajung imediat la locul unde aveam lucrurile ordonat puse pe patul de jos.

Pătura zdrenţuită de la uşa dormitorului se dă deoparte şi intră un individ îmbrăcat în aceeaşi uniformă cu cei văzuţi jos. Culoarea era de fapt un negru verzui. La centură pot recunoaşte un Makarov clasic. Nu are automatul în bandulieră. În mîna dreaptă are un pahar mare din carton cu un capac. Îl ţine în podul palmei peste un sul mare din şerveţel alb de hîrtie. Mi le întinde fără alte vorbe. Cum eu nu schiţez nicio vorbă îl aud:

– Vazmi! Take it! E limpede, este ungur, nu ştie româneşte iar cuvintele în rusă şi engleză sunt cîntate cu accent marcat pe prima silabă. Vázmi. Táke it, cu accent pe prima silabă. Ce să mai spun, bunăvoinţă avea omul chiar dacă încerca să păstreze pe faţa lui o mină de om important, în misiune, autoritar.

Iau paharul de cafea, scot capacul şi din nou, aroma cafelei schimbă atmosfera total. În sulul din şerveţele de hîrtie, un corn lung, cald, un fel de croissant presărat cu chimion şi nu Mi ştiu ce condiment. Un croissant care nu era… crocant dar era gustos. Mă silesc să dau impresia că era tocmai de ce aveam nevoie în vreme ce omul meu iese înapoi prin pătura zdreţuită. Pun rămaşiţele cornului în jumătatea din cafeaua din pahar şi le duc în baie unde observasem un fel de coş de gunoi.

Nici nu revenisem bine şi omul revine aduncîndu-l şi pe Dan de data aceasta. Dan avea cu el gentuţa lui mică de voiaj şi punga lui primită de la şefa de cabinet.

– Salut hombre, face el încercînd să pară vesel.

– Salut Dane, cam ciudată carantina ăstora.

– Stai liniştit, eu am trecut de vreo 6 ori prin procedurile astea. Desigur, fără faza cu Nemzeti Bistonsag. Probabil că treaba cu ăia de te urmăreau chiar era una serioasă de au intrat ăştia pe fir.

– Pe tine unde te-au ţinut azi noapte?

– La naiba, într-o mizerie de dormitor cu o sută de paturi goale. Totul era distrus, făcuseră unii, cred, şi gropi în ciment în locurile unde aveau vatra focului, în mijlocul dormitorului, dacă poţi crede.

După ce suportă cîteva minute conversaţia noastră gardianul nostru ne face semn că trebuie să o luăm din loc. Ne luăm amîndoi bagajele şi ieşim pe coridorul mare, la stînga, spre casa scării. În faţa noastră, alt individ în uniforma aceea stranie coboară rapid treptele în vreme ce noi suntem opriţi pe palierul intermediar. Nu aveam cum să vedem ce se petrece pe palierul de sub noi. Aşteptăm preţ de un minut, două, zarva de pe palierul de jos se stinge şi suntem îndemnaţi să coborîm mai departe.

Pe palier, doar doi din trupele de comando, altfel nu ştiu cum să le spun. Ne oprim iară. De pe uşa mare dinspre ieşirea în curte apare translatorul acela trist şi ponosit, parcă şi mai obosit decît aseară. La lumina zilei avea o faţă galben pămîntie. Tipul schimbă două vorbe cu glas scăzut cu cel care ne escortase de sus şi se întoarce spre mine:

– Noi doi avem un pic de discutat, o să intrăm aici, într-o cameră de pe palierul acesta. Aştept să mi se aducă cheile. Pe Dan îl cazăm în altă parte. Vă vedeţi voi mai încolo.

Zis şi făcut, Dan o ia singur spre uşa ce dădea spre scările din curte. Una din gărzile de pe palier se ţine după el. Între timp revine cel care fusese la mine cu cafeaua şi îi dă translatorului o legătură de chei prevăzută cu un breloc masiv.

Trece, de pe platforma palierului în coridorul mare şi de data aceasta o luăm la stînga. Sumedenie de uşi şi pe o parte şi pe alta. Toate uşile au aspect îngrijit, vopseaua nouă şi lucioasă, pragurile sunt prevăzute cu covoraşe din cauciuc şi iută pentru şters picioarele. Ne oprim chiar la prima uşă pe stînga. Moşmondeşte omul o vreme la chei pînă găseşte ce-i trebuie şi intrăm. Pe uşă, un semn care nu lasă loc de dubii, o cruce roşie mare şi, într-o bulină roşie, un caduceu auriu cu şarpele încolăcit pe el. Un cabinet medical.

Vor să îmi facă vreun control medical probabil, mă gîndesc eu. Atunci ăsta nu e este translator. Sau vom aştepta un medic iar translatorul va asista şi ajuta la controlul medical.

– Ia loc un pic, merg să îmi aduc ceva de la maşină. Las uşa descuiată dar te rog să nu ieşi pe culoar. Nu e bine, deocamdată, spune el şi pleacă imediat.

Eu îmi pun lucrurile pe unul din cele două birouri. Camera este destul de mare, cam de cinci pe patru. Pe peretele lateral din stînga, după o sobă de teracotă, un fişet alb, dublu şi dincolo un pat de campanie. Pe partea opusă, pe dreapta, un birou mic, un fel de dulăpior metalic, cu ochiuri mari din sticlă, din acelea tipice pentru cabinetele medicale. Urmează alt birou, puţin mai mare, cu un scaun larg, confortabil şi încă un dulăpior de acelaşi tip, pentru medicamente sau ustensile medicale. Pe peretele din faţă, chiar în drept cu uşa pe care intrasem se află o fereastră lată, înaltă. De fapt aici toate camerele sunt foarte înalte.

Din cîţiva paşi ajung la fereastra acoperită parţial, lateral, cu draperii şi transversal, în partea de jos cu nişte perdeluţe albe trase pe bare din metal. Probabil că aşa ceva văzusem de sus şi la blocul de vizavi. Cuprind cu vederea şi o parte din alee dar şi o parte din parcarea de peste drum, de la corpul de gardă. Lîngă o Lada Niva kaki, Dan, la uşile din spate, îşi aşeza bagajele pe bancheta din spate. De după maşină apare translatorul cu costumul său ponosit şi cu geanta lui veche din piele roasă. Îi face semn lui Dan să intre odată în maşină după care iese din parcare, traversează aleea principală şi o apucă pe aleea pavată cu dale de ciment spre intrarea în blocul nostru.

Surpriza de a-l vedea pe Dan gata de plecare îmi alterează pe moment capacitatea de a aproxima intervalele de timp. Nici nu mă depărtasem bine de fereastră că translatorul meu era la uşă. Avea acum sub braţ servieta lui obosită din piele roasă. Se aşează pe unul din cele două scaune de lemn din faţa biroului mai mare şi îmi face semn să iau loc pe scaunul din spatele biroului. Mă conformez. Eu eram acum pe locul doctorului. Translatorul ăsta ponosit îşi tot făcea de lucru scotocind în servieta pe care o adusese de la maşină. Scoate un top de coli de hîrtie. A4. Hîrtie de proastă calitate, poroasă şi gălbuie. Aşează topul de hîrtie cumva în dreapta mea. Mai scoate un fel de penar, de fapt o cutie din tablă acoperită cu email alb şi laturile negre. Pe muchii emailul era ros şi metalul sclipea mat. Pe banda albastră încolăcită peste blazonul cu grifonul negru, pe capac, se vedea bine „KOH-I-NOOR”. Pe latura lungă acoperită cu email negru, „L & C HARDTMUTH”. Ei bine, cutia asta era în ton perfect cu servieta dar şi cu omul ponosit, cu aspect vetust din faţa mea. Costumul translatorului nu era unul de serie, de fabrică, materialul de culoarea tutunului de pipă era greu şi cădea perfect, croiala ireproşabilă fusese făcută pe un trup un pic mai plin cîndva. Lodenul din stofă grea, veche, din lînă moale de culoare pămîntului ars-ardezie se asorta perfect cu costumul dar şi cu pantofii bicolori, cu liră, gen anii 1929. Era ceva ciudat cu omul acesta, aspectul ponosit ascunde de fapt un tip de modă veche, elegant în felul lui şi cu tabieturi bine definite. Identific clar un alt status social. Trebuia să am mare grijă chiar dacă nu aveam multe de ascuns iar legenda mea era simplă cursivă şi credibilă, bazată pe fapte.

– Uite ce trebuie să facem, vom profita de zilele de carantină şi vom completa nişte anexe care vin ataşate în dosar la cererea ta de protecţie şi custodie pe care ai formulat-o la centrala „noastră”.

– Facem tot ce este de făcut, răspund eu după cîteva clipe de gîndire. De fapt întîrziam cu răspunsul pentru a da impresia că gîndesc la ceva, de parcă aş fi avut alternative.

– Atunci să stabilim cum lucrăm. Eu îmi văd de treburile mele iar tu te vei incadra aici în programul şcolii. Aici este o şcoală pentru trupele speciale. A fost construită de ruşi dar noi o adaptăm la nevoile noastre.

– Intru în program de pregătire specială? întreb eu reflex cu toate că ştiam care este răspunsul.

– Nu, spune el zîmbind, te vei încadra doar în orele de masă de trei ori pe zi. În rest eşti liber să îţi faci programul tău după cum crezi. Poţi să ieşi să te plimbi în tot perimetrul dar fără să treci dincolo de parcul auto spre poligoanele de tragere şi depozite. Baie poţi face în orice zi imediat după masa de dimineaţă sau la o oră după masa de seară. Foloseşti băile din cadrul sălii de sport. Ca şi cum uitase, se apleacă şi scotoceşte prin servieta lui. Scoate la iveală un ecuson metalic dreptunghiular cu marginile rotunjite, marginile ecusonului formau un fel de ramă. În rama respectivă, plastifiat, un dreptunghi plastifiat. Cu litere şi cifre mari, groase era scris simplu: N.B. 2879 . Nimic altceva. Apoi adaugă, porţi ăsta la gît mereu cînd ieşi din cameră şi nu te întreabă nimeni nimic. Ai acces liber doar în blocul acesta, în blocul de comandă şi în blocul unde sunt sălile de sport, în spate, pe alee, vizavi de parcul auto. Nu treci în zona de acces la porţile principale şi cam atît.

Iau ecusonul şi îl pun pe masă în faţa mea. Îl aud din nou.

– Am să te rog acum să  iei din cutia aia unul dintre pixuri, din cele albastre şi să completezi un fel de capăt de depoziţie. Incluzi acolo datele tale personale, toate datele care pot ajuta la identificarea ta fără greş la tine în ţară. Genul acela de început de declaraţie de pe la voi. Probabil eşti familiarizat cu ele.

Nu spun nimic. Ce aş fi putut să spun atîta vreme cît habar nu am cît habar aveau ei despre mine şi viaţa mea. Mă apuc conştiincios de scris în vreme ce ponositul se ridică din scaunul lui şi iese pe uşă:

– Lipsesc două minute, tu scrie chestiile acelea te rog.

Închide uşa cu grijă în urma lui, tot fără să o încuie. Lăsase pe margine biroului mic din stînga mea, la un metru de mine, servieta lui cu toate actele şi „comorile” lui acolo, cumva la vedere. Pur şi simplu nu-i dau nicio atenţie, cert trebuie să fie o capcană sau vreun test. Îmi văd de coala mea de hîrtie. Mă gîndesc că ar trebui să fie mulţumiţi cu un capăt de declaraţie după tipicul miliţiei de acasă. Exersasem îndelung la Inspectoratul General al Miliţiei, prin subsolul arestului miliţiei posacului  de la direcţia a IV-a, şamd. Scriam încet, cu metodă, cu litere majuscule, citeţ. Acoperisem deja cam o jumătate de pagină cu un scris ordonat cînd neauzit îşi face apariţia iar în cameră ponositul. Nu era singur. După el intrase în cameră un individ scund, civil sadea, cu faţă de viezure. Căra după el o cameră VHS mare, profesională. Viezurele se propteşte cu spatele în uşă şi îşi pregăteşte camera de luat vederi. Ponositul vine în faţa biroului şi îmi explică scenariul:

– Tu scrii pe colile acelea, să se vadă ca sunt deja completate cu ceva pe ele, eu vin spre tine şi dăm mîna, ne utităm amîndoi spre cameră. Simplu. Doar pentru ca să rămînă la dosar, anexat la lucrare.

Zis şi făcut, tragem două duble şi viezurele se declară muţumit. Îşi adună utilajul şi iese pe uşă, aşa cum intrase, fără un salut, fără nimic.

Ponositul se face comod şi se aşează pe unul din scaunele din faţa biroului. Mă aşez şi eu la locul meu, în faţa colilor de hîrtie.

– Acum, te apuci să scrii în detaliu o autobiografie. Pui accent pe şcoli şi pe studiile făcute, pe locurile de muncă şi pe activităţile speciale.

– Care activităţi speciale? Îl întreb eu reflex.

– Tot ce crezi tu de cuviinţă să scrii acolo, îţi dai seama că noi verificăm şi în cîteva ore vom şti din sursele noastre. Este bine să ne dai detalii pentru a şti de ce să te protejăm şi de cine.

– Bun, dacă tot ştiţi sau veţi şti ce rost mai are să mai scriu şi eu?

– Suntem profesionişti, avem proceduri clare, hai să nu ne îngreunăm situaţia. Noi facem un efort pentru protecţia ta deci ar trebui să ne ajuţi ca să te ajutăm. Oricum perioada de carantină standard este de minim patru săptămîni deci vom avea vreme să dezbatem toate aspectele care ne interesează. Şi să nu uiţi perioada din Slovenia, este foarte importantă.

Iată o primă informaţie, voi sta aici minim patru săptămîni. Dar cum se face că ştiau despre Slovenia?

Citește mai mult

017 Capcana celorlalţi V.

CAPCANA CELORLALŢI V.

 

European style. Rush.

rush

Dacia trece în viteză, zdrăngănind toată, pragul de metal, dincolo de a doua poartă, dincolo de grilajul metalic şi intrăm într-o curte imensă rectangulară. După noi intră în viteză două Jiguli albe care probabil ne urmăriseră prin oraş. Rulăm pe pavajul din piatră cubică, un bazalt cenuşiu lustruit de suta de ani care trecuse probabil peste el, cotim la dreapta şi ne oprim într-o zonă parcă special lăsată liberă. În curtea rectangulară, agitaţie mare. În dreptul porţii-grilaj se postează rapid un rînd de indivizi în uniforme cu armele automate pregătite. Dădeau impresia că se aşteaptă ca cineva să forţeze pătrunderea prin cele două rînduri de porţi. În colţul curţii, între un camion cu prelată şi un peron cu trepte largi parcăm noi iar în jurul nostru se instlează rapid un nou cordon de protecţie, cred că erau vreo opt sau zece indivizi în aceleaşi uniforme de comando şi cu armamentul pregătit. Sunt la doi trei metri de mine, pot analiza. Automate tip Uzi în bandulieră în faţă iar în tocurile de la centură se poate ghici cîte un Beretta impunător.

Se formează un cordon care ne crează un culoar spre o uşă masivă din lemn situată chiar în colţul din dreapta al curţii. Uşa veche, solidă, din lemn masiv prevăzută de la brîu în sus cu ochiuri din sticlă înalte de peste doi metri. Ochiurile de sticlă sunt protejate cu zăbrele din fier forjat gros încastrat în lemnul masiv, atît pe dinafară cît şi pe dinăuntru.

Contrastînd cu aspectul cazon al curţii pline de dube mari fără geamuri, cîteva Jiguli cu antenele lor speciale montate pe portbagaj şi camionul cu prelată şi personalul în uniforme ciudate, tinerelul care ne aştepta după ce se deschide uşa masivă ar fi putut fi pe coperta oricărui jurnal de modă. Costumul scump şi pantofii lucraţi evident de mînă frapau de la bun început. Un zîmbet forţat grefat peste o mină de îngrijorare nu i se dezlipeşte de pe faţă pe cînd ne salută. Odată trecuţi de această uşă drumurile se despart. Cei care ne însoţiseră pînă la sediu o apucă pe un coridor îngust, undeva în dreapta, ducînd cu ei toate bagajele noastre inclusiv sacul mare din plastic unde erau toate lucrurile noastre luate de la poliţia gării. Parte din lucruri aveam să le mai vedem, pe cei doi însă nu a veam să îi mai vedem. Nu curînd.

Tinerelul, într-o engleză cu accent de Budapesta, ne invită să îl urmăm în vreme ce suntem preluaţi şi încadraţi din faţă şi din spate de un dispozitiv format din oameni cu aceleaşi uniforme de camuflaj. Acum le disting clar automatele Uzi noi nouţe atîrnate cumva chiar peste umăr şi în diagonală. Alţi trei oameni echipaţi la fel se postau cu mult în faţa noastră în cadrul uşilor pe lîngă care urma să trecem, blocîndu-le. Era o forfotă şi un du-te vino continuu, o mişcare bine studiată, probabil îndelung exersată. Trecem printr-un fel de coridor lung. Ocolim un portal cu nişte stîlpi masivi placaţi cu marmură, ajungem la un fel de peron interior de unde pornea o scară lată cu treptele din marmură albă cu vinişoare gri. Construcţie veche, solidă. Balustrada din lem vechi lustruit încastrat pe un grilaj din fier forjat bine lăcuită cu un email negru avea decoraţiuni din alamă din loc în loc. La prima schimbare de unghi observ o altă scară, construită pe schelet metalic foarte solid părea să se împletească straniu cu scara veche pe care urcam. Mai mult, pe scara pe care eram noi trebuia să urci patru paliere înalte pentru a trece de la un etaj la următorul în vreme ce cealaltă scară metalică avea ieşiri şi la nişte etaje intermediare. Iar scara aceea metalică era incasetată complet cu o plasă metalică şi ea, dublă, cu ochiuri mici vopsită şi ea cu un email gri mat. La fiecare din palierele intermediare ale scării metalice se aflau nişte gherete-sasuri cu uşi din grilaj metalic. În fiecare din acele sasuri intermediare, la o măsuţă mică stătea un cîte un individ în uniforme de un verde murdar, obosit, cu petliţe de un albastru intens tivite cu un auriu contrastant, cu steaua aurie încadrată într-o cunună de lauri, aurie şi ea. Steluţele roşii de pe caschete spuneau totul. Clasicele uniforme sovietice. Pe epoleţii albaştri, două litere: ГБ (GB). Komitet gosudarstvennoj bezopasnosti KGB („КГБ”). La naiba, parcă plecaseră ăştia de pe aici. Prin toate gările Budapestei vedeai atunci puzderie de uniforme ruseşti înţesînd trenurile dar mai toţi aveau însemnele „CA” pe epoleţii roşii.

Uite deci că serviciile sovietice mai dăinuiau pe aici şi după `89. Acum, nu puteam face o evaluare justă, ori ei, ruşii de după plasă erau închişi acolo, înăuntru ori noi, restul lumii eram închişi aici, afară din cuşca lor din plasă de metal pentru a fi protejaţi. Eram numai ochi şi încercam să decodez din tot ce vedeam cam ce urma să mi se întîmple. Am vreme să refelectez cît urcăm palierele spre primul etaj. Adrenalina vărsată sînge atunci, în toaleta gării, se dizolva încet încet.

Odată ajunşi la etajul 1 ne angajăm pe un hol larg cu uşi înalte de o parte şi de alta. Dispozitivul de antemergători se desfăşoară la fel şi aici. Nu ne întîlnim cu nimeni. Îmi dau seama că deja trecusem cumva în altă clădire decît cea în care intrasem din curtea unde lăsasem Dacia cu vulturul ei imperial pictat pe capotă. Întrăm pe una din uşile acoperite cu un email alb orbitor. Un fel de anticameră cabinet mai mare cu mobilier scump şi dotările unui secretariat de cancelarie. Mă aşteptam la stilul clasic de acasă, menţinerea sub presiune, în incertitudine, lipsa oricărui confort, agresiunea psihică în forma gregară. Nimic din toate acestea. Culmea, cu ruşii alături, pe capul lor iar ăştia procedau cu mănuşi ca nişte gentlemani. Nişte gentlemani agitaţi şi nervoşi nevoie mare, ca nişte babe constipate. Eram în sediul lor iar ei se apărau mai abitir ca pe front.

Îmi pot da seama că undeva, alături, în spatele uneia dintre uşi se pregătea un birou unde vom fi probabil prelucraţi.

Una dintre uşile albe, înalte, se deschide şi şefa de cabinet ne pofteşte să întrăm. Înainte să se închidă uşile biroului avem vreme să observăm cum doi din indivizii cu Uzi în bandulieră se postează lîngă uşa, afară. Luăm loc. Imediat după noi apar şi cei care ne preluaseră de la poliţia din gară. Vine şi un individ cu un aer prăfuit, genul acela al funcţionarului veşnic obosit. Tinerelul care ne preluase de la uşa de jos se face nevăzut. Prăfuitul se recomandă a fi translator. Şefa de cabinet aduce o cutie din care scoate şi pune pe masă două mini-reportofoane Olympus şi un teanc de casete. Translatorul ne întreabă dacă avem ceva împotriva înregistrărilor. Evident era o întrebare de curtoazie, de protocol, ca să spun aşa. Oricum reportofoanele derulau deja benzile.

Şefa de cabinet apare din nou, cu o tavă mare de data aceasta. Faza asta de protocol începea să se repete. Paharele din plastic, cafeaua, două trei feluri de sucuri naturale la Tetrapack.

Ajunsesem la jumătatea cafelei cînd intră în birou un tinerel zvelt, cu un aer foarte serios, pe măsura costumului de cioclu pe care-l purta. Băieţii care ne preluaseră din Nyugati salută pe toată lumea şi pleacă fără să le fi spus cineva ceva. Începem discuţia prin translator.

– Domnilor, aşa cum vedeţi sunteţi în mare pericol iar noi ne aşteptăm aici la orice acţiune ostilă. Vă rog să ne spuneţi cînd aţi intrat în ţară şi pe la ce puncte de frontieră. Vorbise translatorul, prăfuitul.

– Komarom, spune rapid Dan, acum trei zile. Am toate actele în regulă.

– Murakeresztúr, răspund eu automat, data exactă o găsiţi pe ştampila din paşaport. Aveţi şi biletele de tren între actele mele, Ljubliana – Zagreb – Budapesta.

– Trebuie să stabilim cine şi de unde vă urmărea, trage concluzia tinerelul în costm de cioclu dovedindu-se şi el vorbitor de limbă română. Încet încet mă conving că au o divizie încadrată cu vorbitori de limbă română.

Uşa se deschide larg deschisă ostentativ de una din gărzile cu armele la vedere şi intră un tip înalt, slab, cu părul cenuşiu, cu o mină posacă, tristă aş zice. Toţi cei din cameră, mai puţin noi, işi modifică poziţiile arătînd o deferenţă clară. În încăpere se lasă brusc liniştea. Tristul care este evident un fel de şef, se îndreaptă spre biroul mare din cameră, un birou masiv aşezat exact între cele două ferestre imense prin care patrundea soarele rece de februarie. Se aşează pe scaunul tapisat cu piele groasă, roşiatică de Cordoba. Privit în countre-jour nu puteam să îi mai observ prea bine expresia feţei. Odată cu noul sosit, în cameră se răspîndeşte un miros nou, pregnant. Mirosul puterii. Tristul trage către el o tavă aşezată departe de el, pe latura dreaptă. Acolo sclipeşte mat revolverul meu şi cele două clipuri de rezervă iar într-o pungă din plastic, separat, toată muniţia. Tot acolo fusese adus şi cuţitul din bagajul meu, un cuţit relativ mic, cu teacă din plastic. Un simplu cuţit de scufundător din acelea care se fixează pe laterala piciorului imediat sub genunchi. Curelele din cauciuc ataşate tecii se balansau încă în urma mişcării cînd îl aud pe Trist vorbindu-mi într-o limbă română ca un clujean adevărat:

– Bine domnul meu, ce ai făcut dumneata în toaleta din Nyugati puteai face cu o piatră, cu o scrumieră ceva, cu ce era pe acolo. Dacă scoţi arma, atunci o foloseşti. Parcă aşa se spune, nu?

– Poate am făcut o eroare majoră dr preferam liniştea, recunosc eu în vreme ce încerc să îmi revin din surpriza dublă, adresarea în română şi problema pusă în discuţie.

– Uite, noi credem că din start nu ai vrut să foloseşti arma ca atare. Şi bine ai făcut. La o adică, în anumit context putem spune că arma de foc în sine nu a existat. Desigur, în anumit context şi numai dacă dl. Dan aici de faţă odată plecat acolo unde doreşte el să plece este de acord cu varianta noastră. Dacă ţine neaparat să plece. Deocamdată cu arma nu s-a tras, la o primă verificare nu a fost folosită de curînd şi intenţionăm ca asta să rămînă aşa în continuare.

Dan şi cu mine schimbăm o privire scurtă şi este limpede că lui propunerea îi surîde de minune. Urma să plece. Mie însă îmi rămîne să intru în scenariul lor pe mai departe. Scenariu care se putea schimba orcînd fără reguli clare pentru mine. Dar nici eu nu întrevăd alte variante. Aleg să tac. Dau afirmativ din cap şi tac.

– Uite cum facem, deocamdată ne asigurăm că nu aveţi şi alţi urmăritori. Nu avem cum să vă asigurăm siguranţa că dacă veţi fi lăsaţi liberi prin oraş, prin ţară, nu veţi avea din nou probleme. Vă putem oferi soluţia unei scurte perioade de carantină timp în care noi ne vom curăţa ograda proprie. După aceea vă veţi putea relua excursiile voastre, sau sejururile legale sau ce aveaţi fiecare din voi în program.

– Bun, suntem recunoscători pentru înţelegere, problema este că personal nu am nici cea mai mică idee cine erau românii care ne urmăreau nici la care ambasadă vroiau să ne ducă. Chiar nu avem nici-un indiciu.

– Să spunem că noi dispunem de metode specifice de a afla. Iar cel din toaleta publică este în îngrijire, la spitalul nostru. O să-l reparăm.

Tristul face un semn cioclului cel tinerel care se apropie de el. Discută ceva în sotto voce. Camera mare absoarbe şoaptele lor.

– Acum vom mergem să mîncăm cu toţii cîte ceva, avem aici un bufet intern pentru angajaţi, spune tristul în vreme ce cioclul tinerel se şi face nevăzut pe uşa din spatele nostru.

Ne ridicăm cu toţii şi formăm un fel de coloană. Din anticameră ni se adaugă şi şefa de cabinet. O luăm pe acelaşi culoar de la etajul 1 şi la mijlocul lui, în loc să ne angajăm pe scara largă pe care urcasem trecem printr-o uşă micuţă şi ne pomenim pe un palier mic, metalic, în cuşca din plasă de oţel care proteja scara aceea intermediară, ciudată. Trecem trecem pe lîngă un individ în uniforma KGB-ului cu însemne specifice clare pe epoleţi, pe petliţe şi cu o tigaie imensă de un kaki murdar în loc de chipiu. Omul nu pare a ne băga în seamă dar este clar că ne contabilizase în mintea lui. În bandulieră, pe laterală îi atîrna un AK versiunea cu pat scurt rabatabil.

Trec peste şocul imaginii şi mă concentrez pe treptele abrupte din metal. Coborîm exact o jumătate din palierul scării originale. La nivelul jumătăţii de etaj se afla un palier cu o cuşcă metalică în care se afla o măsuţă nefiresc de scundă. Pe un scăunel îşi curăţa unghiile cu lama cuţitaşului de la o unghieră fratele celui cu AKM-ul de pe palierul de mai sus. Fără să i se spună ceva apasă pe un buton montat pe lambriu în dreapta lui şi uşa din spatele lui se deschide cu un declic metalic. Intrăm pe un culoar îngust şi scund de vreo doi metri şi ceva înălţime. Îmi dau seama că mergem spre partea opusă a culoarului unde era biroul, deci în aripa cealaltă a clădirii ţinînd cont că scările erau la jumătatea clădirii masive. Înaintăm pe culoar trecînd pe lîngă vreo două uşi pe stînga noastră şi intrăm pe prima uşă de pe partea dreaptă. O cameră imensă, nefirească, ceva aducând cu interiorul unii sertar, scundă, lungă şi lată. Fără niciun fel de geamuri. Doar uşi. Un fel de restaurant cazon. Mă lovesc uşor de un scaun şi realizez că scaunele sunt fixate în podea, la fel şi mesele. Trecem într-o a doua încăpere mai mică. Pe una din laturi văd un şir de mese cu instrumentele din inox strălucitor specifice bufetului suedez. Aici mesele şi scaunele nu sunt fixate în podea. Ne alegem o masă mare, rotundă cu opt scaune în jurul ei. Nu mă pot adapta de loc cu lipsa fererstrelor şi încerc un uşor sentiment de claustrofobie.

– Trebuie să mîncaţi bine, avem drum mai lung de făcut şi pînă mîine dimineaţă nu găsim ceva de mîncare, pe drum. Ne pune tristul în temă. În vremea asta o văd pe şefa de cabinet vorbind cu două din fetele care lucrau în acel bufet intern. Se apucă cu toate să facă nişte sandvichuri cu diverse chestii. Fac multe sandvichuri şi le împachetează cu grijă pe fiecare în folie de aluminiu.

Noi ne alegem pe platouri individuale cîte ceva de mîncare. Caut să iau alimente cît cu încărcătură calorică ridicată, puţin lichid, totul solid pe cît cu putinţă. Din reflex. Ne aşezăm la masă şi mîncăm temeinic, cu metodă, în linişte. Cu toţii. Eram la masă aşa, translatorul iniţial, tristul, Dan şi cu mine. Cioclul tinerel lipsea la apel. Şefa de cabinet trecuse la partea cu lichidele. O văd cum umple un termos de doi litri, apoi un altul. Cafeaua proaspătă, aburindă, mirosea ademenitor şi aroma ajungea pînă la noi.

În mod evident urma o călători lungă. Terminăm de mîncat, ne bem cafelele, sucurile de portocale.

– Acum ne întoarcem în birou pentru simple formalităţi şi cred că va fi gata şi dispozitivul de protecţie care să ne ducă la zona de carantină. Fără alte comentarii tristul se ridică de la masă şi se duce în spatele camerei unde fetele împreună cu şefa de cabinet terminaseră de făcut şi împachetat sandvichurile, de închis recipientele cu cafea. Adăugau acum pahare din plastic şi alte punguliţe mici. La indicaţia tristului una din fete vine din spate cu două cartuşe de Marlboro cartonat şi cîteva brichete ieftine, Bic, din plastic. Împarte totul între cele două pungi mari. Tristul revine la noi şi ne spune că totul este în ordine.

Ieşim pe culoarul scund şi îngust. Ma uit cu atenţie spre captele culoarului, nici urmă de ferestre. Deci în mod clar la acest nivel intermediar populat de ruşi nu existau ferestre, nu exista legătură cu exteriorul. Toate uşile erau foarte grele, chiar dacă se mişcau uşor în balamalele lor. Ramele uşilor şi tocurile uşilor erau prevăzute cu benzi continue de alamă strălucitoare. Clar. Protecţie anti MP, magnetic pulse. Probabil că şi zidurile, tavanul şi podeaua era pregătită la fel. Eram într-o cuşcă Farady extinsă care conţinea etajul acesta intermediar al ruşilor. Ne urmăm drumul şi facem calea întoarsă către biroul de unde veniserăm. Din curiozitate privresc spre capătul culoarului de la nivelul etajului 1. O fereastră masivă filtra lumina unui soare care aluneca deja spre apus. Încă era iarnă. Reveniţi în birou observ că bagajele noastre nu se mai aflau în anticameră. O secretară termina de dactilografiat un teanc de documente. Trecem prin uşa masivă intrăm în birou şi luăm loc cum ni se indică pe scaunele din faţa biroului masiv al şefului. Tristul îşi reia locul în jilţul lui.

– Uite, acum, pentru a ne pune în regulă şi cu aspectul legal va trebui să semnaţi nişte documente. Practic vă declaraţi de acord ca statul Maghiar să vă ia sub protecţie pînă la elucidarea incidentelor în timpul cărora aţi fost urmăriţi şi agresaţi în gara Nyugati. Noi am pregătit atît transportul cît şi o locaţie pentru carantină. Ne aşteptăm chiar la o ripostă pe timpul transportului aşa că vom proceda rapid, cum începe să se întunece. Sunteţi de acord să solicitaţi protecţia statului maghiar? Acesta este punctul de plecare.

– Fără discuţie eu accept şi solicit oficial acest lucru, răspund eu prompt fără să las vreo urmă de îndoială. Dan cred că este de acord cu mine completez în vreme ce îi arunc o privire lui Dan. Dar va trebui să citim şi noi ce semnăm. Acel „aţi fost următiţi şi agresaţi” era definitoriu mai ales dacă era consemnat ca atare în actele oficiale.

– Sigur, secretara noastră a pregătit formularul şi în limba română şi în engleză. Avem formulare tipizate pentru procedurile acestea. Face un semn şi din spate vine şefa de cabinet cu două seturi de hîrtii. Eu le identific pe ale mele şi încep să le studiez. Nu este mult de citit. Nu lasă loc de interpretări, era un formular de solicitarea protecţiei înaintat către statul maghiar, protecţie ce urma să fie gestionată operativ de Nemzeti Bistonsag. Textele din română şi engleză coincid şi au un codicil important. Cererea este considerată validă doar dacă sunt semnate toate exemplarele din limbile maghiară, engleză şi română. Asta înseamnă, pentru cei care nu stăpînesc limba maghiară că există o garanţie asupra celor semnate.

Semnăm fiecare setul lui acte. Acesta este momentul în care lucrurile încep să se desfăşoare din nou în viteză mare. În anticameră se aude forfotă. Tristul se ridică, împreună cu cioclul şi cu translatorul. Trecem în anticameră, ne luăm bagajele noastre. Aici, pe biroul şefei de cabinet, lîngă două pungi de dimensiuni impresionante mi se mai prezintă un set de documente pentru semnat. Un fel de procese verbale prin care Nemzety Bistonsag certifica primirea în custodie cu fişă de inventar a unui revolver Colt .38 S&W Special , două clipuri de rezervă, şi cincizeci de cartuşe calibrul .38, un cuţit Scuba Titanium 5” cu teacă şi curele, un ham De Santis din piele pentru revolver. Se făcea menţiunea că toate acestea urma să le recapăt în momentul ieşirii din perioada de carantină şi protecţie, în conformitate cu legile în vigoare. Deci mare lucru nu prea aveam să primesc înapoi. Asta era ultima mea grijă acum. Semnez rapid formularele. În vremea aceasta doi indivizi în uniforme de camuflaj dispar rapid cu bagajele noastre, cu pungile cele mari cu provizii pregătite de şefa de cabinet. Eu îmi recuperez dintr-o cutiuţă de carton ceasul de mînă, agenda electornică, două carneţele de notiţe, un swiss army knife  versiunea mini şi cele cîteva instrumente de scris, pachetul de ţigări şi bricheta.

Ieşim pe hol şi ne îndreptăm în ritm alert spre scări, de data aceasta pe scările mari, din marmură pe care urcasem înainte de prînz.

La parter suntem preluaţi de un dispozitiv de patru inşi în uniforme de camuflaj, înarmaţi cu Uzi şi nişte Beretta masive în tocuri la brîu. Ritmul este tot mai alert. Ne apropiem de uşa masivă din colţul careului curţii, uşa prin care intraserăm.

În curtea pietruită, un dispozitiv impresionant. Un camion militar, kaki, cu nişte însemne ciudate pe el, sub prelata din spate se pot vedea feţele cîtorva luptători în uniforme ciudate era parcat cu botul în grilajul metalic intern care acoperea gangul spre poarta masivă ce dădea spre stradă. În spatele camionului un Jiguli alb-cenuşiu cu antene pe protbagaj. Portbagajul deschis. Vedem acolo bagajele noastre şi pungile cu provizii. Luăm locurile de pe bancheta din spate, Dan în spatele şoferului, eu în spatele tristului. Tristul se instalase deja pe locul de lîngă şofer. La volan era, culmea, translatorul, prăfuitul. În spatele primului Jiguli, cumva în paralel, alt Jiguli, alb, cu sumedenie de antene pe capota portbagajului. Nu apuc să văd cîţi indivizi erau acolo. Unul era cioclul cel tînăr, pe locul de lîngă şofer.

Prin curtea interioară largă forfoteau vreo zece agenţi în uniformă. Îi văd că formează rapid, într-o coregrafie îndelung exersată un dispozitiv ca o pîlnie care asigură grilajul masiv din dreptul porţii de ieşire şi poarta principală, cea mare. Ultimii doi din dispozitiv erau deja în stradă. Jiguli-ul în care era cioclul iese primul în stradă, imediat după el ieşim noi strecurîndu-ne pe lîngă camionul cu prelată iar după noi vine camionul masiv. Pe strada Arady formăm un dispozitiv strîns şi ne începem deplasarea. Soarele căzuse undeva dincolo de orizontul pe care îl vedeam noi, ascuns de un strat de nori groşi. Începea să se întunece serios. Ne înscriem în trafic, cu acelaşi dispozitiv de trei maşini, strîns, astfel ca să nu se poată interpune nimic între maşinile micului nostru convoi. După cum pot observa, căutăm o rută de ieşire din oraş pe direcţia Nord.

Lăsăm în urmă centrul oraşului, trecem prin cartiere mărginaşe. Trecusem cumva prin spatele gării Nyugati, la un moment dat rulăm în paralel cu calea ferată care era pe dreapta noastră, dincolo de nişte benzi largi de spaţiu verde şi nişte garduri interminabile din plasă de metal. În zonă era o succesiune de depouri ale căii ferate şi ale companiilor de tramvaie parcă. Din loc în loc pasarele de trecere peste liniile ferate. Suntem pe Klara ut, ieşisem de pe Vaci ut, spre est, şi rătăceam printr-un cartier cu străzi întretăiate rectangular, ne reînscriem pe Arpad ut spre Est acum. Continuăm pe Ilyies ut, trecem pe lîngă stadion şi ajungem la capătul lui M3.

Încet încet, după vreo cîteva ocoluri pe străzi laterale ne reîncadrăm pe direcţia Nord-Est. Începuse să fulguiască, o zăpadă grea, cu fulgi mari, o zăpadă bolnavă parcă, galbenă, icterul luminii se scurgea în fulgi mari din lămpile stradale. Părăsim într-un tîrziu oraşul, zona urbană. Dispar toate poibilităţile de orientare în teren.

În maşină, liniştea era din cînd spartă de comunicaţiile prin staţiile de la bord şi prin staţia personală a tristului. O vreme fac greşeala şi îmi pironesc privirea prin parbrizul maşinii. În cîteva rînduri îmi pune stăpînire pe mine fenomenul acela straniu generat de dansul fulgilor de zăpadă. Citisem undeva că piloţii au probleme de genul acesta. Mă smulg din contemplarea fulgilor şi îmi fac de lucru cu agenda electronică.

Nu facem opriri, mergem cu viteză constantă, schimbăm mereu direcţia de deplasare păstrînd formaţia compactă. Era ca un dans aiurea, am chiar impresia că trecem de cîteva ori prin acelaşi loc. Nu aveam repere şi putea fi adevărat sau nu.

Mă proptesc cumva cu umărul drept de portiera din spate, las bărbia în piept şi încerc să aţipesc. Se vede treaba că îmi reuşise. Adormisem. Schimbarea ritmului de mers şi intrarea pe un drum pietruit şi cu denivelări mă trezeşte. Întredeschid ochii şi îl văd pe Dan, treaz, alert, cu ochii înainte, pe drum. Habar n-am ce putea vedea. Oricum, intraserăm într-o localitate sau ne pregăteam să intrăm. Stau cu ochii pironiţi din nou prin parbriz şi cumva, defilînd rapid prin dreapta mea apuc sa disting un indicator „Hungaroring”.

Staţiile de la bord prind viaţă şi comunicaţiile se intensifică brusc. Abia acum mă trezesc de tot. Rulăm pe nişte străduţe periferice, facem o serie de ocoluri suspect de lungi şi, cînd nu ne mai aşteptam, aproape că ne oprim intrînd pe dreapta într-un fel de parcare lată. Nişte porţi din lemn înalte de peste 6 metri. Porţi foarte late cu două canaturi. În luminile farurilor Jiguli-ului din faţă culoarea verde spălăcit a lemnului se distinge totuşi bine prin fulguiala care se intensificase.

Trecem de primul rînd de porţi şi ne găsim blocaţi într-un culoar lat de aproape zece metri, mărginit pe dreapta şi pe stînga de grilaje metalice înalte. În faţă, la vreo douăzeci de metri, un alt rînd de porţi, metalice, solide. Totul scăldat într-o lumină albă orbitoare venind de undeva de sus de la nişte proiectoare foarte puternice. Mă întorc să văd camionul pe care îl ştiam în spatele nostru. Rămăsese în afara primei porţi, era pus în curmeziş iar blocînd total trecerea dinspre stradă spre poarta de lemn. Personalul în uniforme de camuflaj coborîse din camion şi luase poziţie între porţi şi camion, cu automatele pregătite în mîini de parcă s-ar fi aşteptat la cine ştie ce atac. Totul mirosea a scenariu prost, regie ieftină, clişee obosite.

Între timp trecem şi de a doua poartă, cea metalică, tragem într-o parcare pe dreapta aleii lîngă o construcţie ce arăta ca un punct de control. Aleea pe care intraserăm continua pierzîndu-se în fulguiala intensă. Pe dreapta şi pe stînga pot vedea şiruri de blocuri cazone cu patru nivele aşezate perpendicular pe alee. O patrulă de trei oameni în combinezoane negre cu un cîine mare şi urît traversează aleea undeva între liniile blocurilor, spre stînga, în vreme ce noi coborîm din maşini dezmorţindu-ne. Eram în siguranţă, aici nu ne urmărea nimeni, nu ne putea agresa nimeni. Nimeni din afară. Eram închişi

 

Citește mai mult

016. Capcana celorlalţi IV.

CAPCANA CELORLALŢI IV.

016

Dans în trei cu orchestră.

aradyut123

În cîteva clipe rămînem singuri. Glasul strident al lui Dan răzbătuse cu siguranţă şi reverberase pe toate culoarele subsolului. În mai puţin de un minut ajunge prima partulă de poliţie urmată de alte două la scurt timp. Unul din poliţişti părea a fi şeful dispozitivului, un mustăcios, dă nişte ordine scurte şi izolează rapid şi eficace locul. Se vede clar că ştia ce face. Doi dintre poliţişti ies şi rămîn în faţa uşilor dinspre holul de trecere dinspre metrou spre scările ce ieşeau la peroanele gării. De înţeles nu mă prea pot înţelege cu poliţiştii. Îngrijitorul care între timp renunţase să mai lustruiască robinetele lavoarelor ne priveşte cu un zîmbet un pic cam tîmp în vreme ce un zîmbet idiot îi vălureşte cînd şi cînd cutele care îi brăzdau faţa.

Înainte ca Dan să se decidă să intervină cumva în discuţie mă întorc spre cel care era în mod evident şeful dispozitivului instalat acolo. Încet, fără mişcări bruşte, cu mîna stîngă dau la o parte pulpana stîngă a Parkerului şi desfac şi vesta dînd la iveală hamul cu arma de sub braţul stîng. Între timp ridicasem sus de tot mîna dreaptă în mod semnificativ de predare. Poliţistul şef spune ceva răstit unui subaltern care imediat începe să turuie în microfonul staţiei ce îl avea prins pe umăr. Şeful se apropie de mine în vreme ce îşi trage în mîna dreaptă mănuşa tactică. Încet, cu grijă, desface cureluşa de blocare a hamului şi scoate arma ţinînd-o de toc cu două degete. O duce instinctiv la nas şi o miroase. Abia atunci vede urmele de sînge de pe crosa armei. Face ochii mari şi se uită întrebător la mine. Aşează arma pe unul din prosoapele albe din hîrtie de pe consola lavoarelor, lîngă cosmeticalele obişnuite ce se aflau acolo.

Între timp Dan se decide să ia atitudine şi începe să le explice poliţiştilor că eram împreună, sau mai exact că fusesem împreună înainte ca eu să intru la toalete şi că ne cunoşteam. Se apropie şi văd ca nu-şi mai poate dezlipi ochii de pe crosa Coltului care aproape atingea cu ţeava bolul cu monede de pe consola cu chiuvete. Peste faianţa albă, peste prosopul din hărtie de un alb orbitor, peste toate, un smoc de păr blond cenuşiu, mînjt cu sînge, contrasta cu decorul. Rămăsese prins sub prăselele crosei armei şi dădea peisajului o notă suprarealistă.

Poliţiştii îl percheziţionează pe Dan dar nu au ce găsi la el.

– Dane, explică-le domnilor că ar fi bine să mergem în spate, la cabinele de toaletă. Am pus pe unul la reveneală.

Cu precauţii care mie îmi par deja ridicole, trei dintre poliţişti formează un fel de dispozitiv şi se îndreaptă pas cu pas în direcţia cabinelor din spate. Noi îi urmăm încet, la distanţă împreună cu şeful şi cu ceilalţi poliţişti. Le indic uşa cabinei iar unul dintre ei o deschide cu mare precauţiune, în spatele lui ceilalţi doi aveau armele scoase.

Înăuntru, în cabină, aşezat cam cum îl lăsasem eu, “diplomatul” meu care mă invita insistent la nu ştiu ce ambasadă. Cu un disconfort locomotoriu evident, cu funcţiile vizibil alterate încerca să reacţioneze în faţa realităţii pe care sigur o percepea distorsionat. O privelişte departe de a fi plăcută, aşa cum stătea acolo, cu sîngele şiroind pe falca dreaptă şi în jos pe gît, pe sub gulerul jachetei.

O altă serie de comunicări prin staţie. Grupul nostru se divide la ordinul şefului mustăcios. Apuc să văd cum îi scotea actele din buzunar celui căzut şi suntem împinşi înapoi în zona cu lavoarele înainte să văd percheziţia celui căzut.

Un dispozitiv compact de patru poliţişti mă preia pe mine şi pe Dan. Încercau să nu atragă prea mult privirile celor ce treceau prin tunelurile pe care le traversam. Ajungem urgent la biroul poliţiei gării în vreme ce din urmă ne ajunsese şi mustăciosul, şeful. Biroul lor, plasat strategic la capătul peronului 1, pe laterală, era format din cîteva camere judicios împărţite. Ca o vizuină de vulpe. Fiecare cameră sau hol avea cel puţin trei uşi. Brusc aspectul acţiunii iniţiale a poliţiştilor se schimbase. Lucrau cu calm, metodic. Se sileau în mod evident să… nu facă nimic în vreme ce timpul trecea. Punga din plastic cu clip special de sigilare atîrna greu în mîna mustăciosului în vreme ce îi făcea loc într-un fişet care rămîne deschis. În altă pungă identică se apucă să sigileze şi cele două clipuri cu muniţia de rezervă. Actele mele sunt toate etalate pe un birou larg acoperit cu un strat de melamină suspect de albă şi curată dar ciobită pe muchii. Se tot foiesc. Experienţa mă învăţase că nu este bine să deranjezi pe cineva care nu ştie ce face. Aşa că tac. Dan preia şi el modelul şi încetează cu explicaţiile lui care nu se mai terminau. De undeva, venind pe o uşă interioară, o poliţistă roşcată, tînără şi bine făcută intră cu o tavă mare în braţe şi trînteşte uşa la loc cu călcîiul într-un gest deja bine învăţat. Pune pe masă tava. Un termos mare argintiu, din acelea cu capac şi pompă trona în mijlocul unei sumedenii de păhărele din plastic, un pahar mare din sticlă mată plin cu linguriţe din plastic şi ele. O cutie din carton cu cubuleţe micuţe de zahăr şi un tetrapack nedeschis cu lapte condensat. Şeful se serveşte primul şi ne îndeamnă şi pe noi. Mă gîndesc, în mod ciudat nu se apucase nimeni să completeze vreun formular ceva, vreun capăt de proces verbal. Eu, venit din ţara unde mama-lu’ proces verbal era baza sesizez lipsa episodului cu pricina. Asta însemna că de fapt acum nu făceam altceva decît să aşteptăm.

Ne bem cafelele în linişte. Liniştea lor nu a mea. Eu îmi preparasem cafeaua cu mult lapte şi pusesem vreo patru cuburi de zahăr în ea. Ştiam că trebuie să fiu alert şi îmi asiguram necesarul de glucoză. Roşcata aduce şi un tetrapack de doi litri de suc de mere. Nici nu apucăm să gustăm din sucul de mere că pe uşa dinspre intrare intră un cuplu ciudat. Iniţial mă mir că erau “neînsoţiţi”. Unul părea a fi dintre proxeneţii care îşi făceau veacul prin gară iar pe al doilea în mod cert îl văusem printre “valutiştii” de pe treptele peronului unde aşteptau taximetriştii. Mutre de şmecheri.

Şeful, mustăciosul, sare rapid în picioare cu un aer de slugărnicie nedisimulată şi după cum înţeleg eu încearcă să dea un fel de raport în vreme ce îşi tot muta greutatea trupului bine hrănit de pe un picior pe altul. I se face semn să tacă şi amuţeşte brusc.

Unul din cei nou veniţi vorbea româneşte ca pe la Cluj, cursiv iar celălalt, “valutistul” scotea din el un fel de border-English, cam ca pe Rio Grande. Oricum, se chema că facem schimb coerent de informaţii.

– Domnilor, luaţi loc, mai beţi o cafea sau un suc. Noi lămurim repede problema aici şi mergem în treburile noastre. Bine că cel din toaletă nu s-a rănit prea tare cînd a căzut pe treptele alea ude. Omul avea şcoala comunicării, în trei propoziţii ne explicase cam totul. 1. Deja era la curent cu situaţia. 2. Să fim liniştiţi şi calmi, să ne bem cafelele. 3. Treburile cu poliţia le vor lămuri ei. 4. Noi urma să mergem altundeva. 5. În toaletă nu se petrecuse nimic ilegal, de fapt nu se întîmplase nimic. Şcoală înaltă, model de comunicare eficace.

Interesantă abordare şi în mod cert nu una de miliţian.

Fără prea multe ceremonii adună toate actele noastre, pungile cu arma şi muniţia, actele, totul într-un sac mai mare din plastic. Se întoarce spre mine:

– Şi ţie tot Smith & Wesson îţi place? Normal, nu dă rateuri, nu lasă cămăşile cartuşelor la faţa locului. Bine că n-ai tras.

Eu nu găsesc cu cale să răspund. Ce naiba puteam să mai răspund. Ne pescuise pca pe nişte peşti în vana din baie. Operaţiunea de preluare continuă.

Nu tu hîrtii, nu tu procese verbale sau rapoarte. Văd că preiau şi două rolfilme cu pelicule foto tocmai aduse de roşcata care ne adusese cafelele. Probabil pozele făcute la faţa locului, jos în toaleta publică. Le aruncă şi pe acestea peste lucrurile din plasa aia mare. Părem a ne pregăti de plecare. Eu îmi făceam griji acum cu bagajul lăsat la casetele de la subsol. Parcă ghicindu-mi gîndul cel cu aspect de “valutist” scoate capul pe o uşă şi cheamă un poliţist înăuntru. Văd că îi dă cheia casetei unde aveam eu lucrurile. Probabil că o recunoscuse şi o luase din lucrurile pe care poliţiştii le prelevaseră de la mine. Mai fumăm cîte o ţigară oferită de cel cu aspect de proxenet, staţia de emisie recepţie a şefului cîrîie ceva, mustăciosul dă din cap ş ne face semnul internaţional cum că totul este OK. Era limpede, urma să ne mişcăm de acolo. Ne ridicăm în picioare, şi eu şi Dan ne aşteptam la ceva măsuri speciale, cătuşe, escortă, ceva de genul acesta, ca pentru înarmaţi şi periculoşi.

Nimic din toate acestea. Ieşim liberi la peronul 1, un grup de călători proaspăt sosiţi ne înghite generos şi ne mişcăm cu toţii spre ieşirea dinspre peronul cu taxiuri. Coborîm treptele late. Numai Dan şi cu mine împreună cu cei doi civili ciudaţi. Trecem în parcare. Ne îndreptăm spre o Dacie breack neagră nou nouţă, făra însemne distinctive, fără antene, cu numere regular, locale. În lumina dimineţii de februarie un vultur imperial imens se odihnea pictat pe capota Daciei. Într-una din gheare ţinea farul din stînga al maşinii. Kitch-ul la el acasă. Clujeanul mă cheamă în spatele maşinii, ridică uşa din spate şi îmi arată sacul de voiaj:

– Ăsta este al tău, nu? Dau afirmativ din cap. Habar nu am cum ajunsese acolo dar probabil că unul din poliţişti o scosese din caseta depozit şi o dusese acolo.

Mă pofteşte să iau loc în faţă, lîngă şofer, lîngă “valutist”. Dan, în spate iar lîngă el se urcă proxenetul vorbitor de limbă română. Ne urnim din loc în vreme ce clujeanul ne explică o poveste despre nu ştiu ce grupare misterioasă care ne pusese gînd rău mie şi lui Dan. Aici chestia devenea lipsită de suport. Ce puteam eu avea comun cu Dan pe care-l cunoascusem cu nici două zile în urmă?!

Ceva suna fals, ca naiba. Urmăresc atent traficul şi îmi iau repere pentru a şti unde naiba eram duşi. Pentru cazul că vom mai ieşi. Cîndva.

În minte îmi încolţeşte un gînd. Văd că după un mic ocol ne întoarcem pe bulevard, trecem pe lîngă Gara de Nord şi apucăm spre Oktogon tér. iar cînd ajungem aproape de piaţa Oktogon ne înscriem pe bandă pentru a vira la stînga. Mă gîndesc, la naiba, ce mai vor ăştia să verifice la garsoniera unde locuisem, acolo lăsasem totul curat. De cine ţineau ei dacă ştiau unde locuisem? De la poliţie nu erau sigur. Nici străini nu erau să ne ducă pe la vreo ambasadă, ca cei ce ne urmăriseră. În vremea asta văd că ne înscriem în piaţă pe breteaua de virat la stînga, ceea ce şi facem rapid dar nu o luăm la drepata imediat, pe Andrassy ut, pur şi simplu ne întoarcem imediat în direcţia de unde veniserăm. Ne încadrăm pe breteaua ocolitoare şi ne întoarcem pur şi simplu către Gara de Nord, pe prima bandă a drumului.

Nu am vreme să mă dezmeticesc, după prima sută de metri cotim brusc la dreapta, apuc să văd, Aradi utca. Mergem cîteva sute de metri, oprim brusc cotind la dreapta şi aproape că ne proptim într-o poartă masivă. Claxonul nostru sună nervos de două trei ori şi jumătate din poartă se deschide trasă de un individ solid într-o uniformă stranie. Dacia intră în curte, în spate se trînteşte poarta la loc. În faţa noastră un grilaj metalic masiv şi înalt. La naiba! Furat de peisaj abia apucasem să văd o frîntură de clipă o placă mică pe peretele clădirii: Nemzeti Bistonság. Securitatea Naţională. A lor.

Citește mai mult

015. Capcana celorlalţi III.

Capcana celorlalţi III.

015

Dans în trei.

hupolbw2

Ieşisem din duş cînd îl aud pe Dan foşgăind prin cameră. Pun de cafea şi mă apuc să pregătesc o omletă mare cu bacon. Dan apare mototolit de somnul zbuciumat şi mormăie ceva in vreme ce termină brusc un prim pahar mare de suc de portcale.
– Mă bag şi eu la un duş, zice el întorcîndu-se în cameră să-şi ia cele necesare.
– Foarte bine, ai vreme pînă termin eu pe aici.
Mă reîntorc în cameră, fac un pic de ordine şi mă îmbrac să fiu gata de plecare. Pun la îndemînă un ghid al oraşului cu hartă amănunţită. Revin la aragaz, termin treaba cu omleta, o pun în farfurii, torn cafeaua în ceşti şi mi-o prepar pe a mea, un cub de zahăr şi nişte lapte condensat „Irish”. Aroma de cafea se amestecă bine rimînd cu after-shave-ul Pino Silvester. Scot o foiţă din pachetul de Rizla şi răsucesc o ţigară din punga cu Black Captain Royal. Aprind ţigara. Cavendish cotropeşte camera. Eh, abia acum mă pot relaxa, miroase bine tot amestecul ăsta barbar de arome.
Apare şi Dan. Trage după el o dîră de Old Spice classic. Parcă mai pierduse din cearcănele de sub ochi. Trece în cameră de unde revine rapid gata de acţiune, care acţiune o fi să fie.
– Ei, cum o dăm azi la întors? face el aşezîndu-se în faţa omletei.
– Putem rupe programul în două, de dimineaţă şi cît este lumină nu putem face mare lucru. Aici să vii tu cu idei. Mai pe seară ne facem de lucru cu respectivul dacă mai este după coada noastră. Mă opresc şi sting ţigara din care trăsesem doar vreo trei patru fumuri.
– Bun, fac eu un traseu şi pînă pe la cinci după amiază avem pe unde să ne alergăm caii în locuri suficient de sigure, publice şi cu lume pe care o cunosc. Face o pauză, rămîne o clipă cu furculiţa goală în aer, o pune jos şi ia o gură mare de cafea, aşa neagră cum era, nepreparată. Chestia este să fim safe pînă se întunecă şi să avem oricînd cale liberă să revenim aici.
Ne terminăm omletele în tăcere şi ne apucăm să studiem hărţile pe care le întinsesem pe masa din bucătărie în vreme ce el spălase vasele şi căutase locuri pe unde să le pună. Constat că din nu ştiu ce motive stranii mă înţelegeam foarte uşor cu individul ăsta pe care îl cunoscusem de nici 24 de ore. Ori eram eu dispus să accept orice ajutor, ori era el „dresat” să se facă plăcut şi dezirabil, ori era pură întîmplare. Hm. Nimic nu este întîmplător, nimic nu este ceea ce pare.
Ne îmbrăcăm şi ne pregătim să ieşim în lumea mare, străină şi ostilă. Se apropia de ora zece. Dan stă cu ochii pe mine în vreme ce eu îmi potrivesc Coltul 38 în hamul de sub vestă, îmi pun în buzunare clipurile de rezervă şi îmi iau pe mine Parkerul verde închis, cu fermoarele lui mari şi multe. Aveam tot necesarul pentru ziua aceea împărţit prin toate buzunarele. Dan îşi ia şi el geanta lui de voiaj, un Samsonite din material textil, negru-argintiu metalizat. Confortabil, încăpător şi uşor de purtat. Nu mai văzusem modelul pînă atunci.
Hotărîserăm că nu mai are rost să mergem separat. Treaba de ieri seară cu Volvo-ul ne lămurise dacă mai era nevoie. Încui uşile, travesăm curtea interioară rectangulară, descuiem poarta solidă de lemn tăiată în portalul imens al intrării în curte. Prin poarta aceea imensă intraseră caleştile cine ştie cui pe vremea Marelui Imperiu. Noi ne mulţumeam cu poarta mică, pietonală.
Refacem agale, la pas, calea de o staţie de tramvai pînă la Gara de Nord. Acolo, undeva în laterala peroanelor Dan mă duce printr-un labirint de mici depozite de mînă în ceea ce numeau cei de acolo „West-End”. Pe o platformă mare, asfaltată, un careu de magazinaşe şi boutic-uri cu tot ce ai fi avut nevoie. Tot ce ai fi avut nevoie îm versiunea imitaţii & „China”. Nu pot să nu observ că toţi patronii sau ce or fi fost ei pe acolo îl salutau pe Dan ca pe unul de al casei.
În vreme asta am tot stat cu ochii în patru. Nici naiba nu era pe urmele noastre. Nu tu sportivul acela turist, nimic. Noi ne învîrtim continuu şi la un moment dat coborîm de pe platforma cu magazine la nivelul trotuarului, o luăm la stînga spre intrarea principală în gară dar coborîm scările spre labirintul subteran. Nimeni după noi. Dan mă duce aţă spre barul unde îl cunoscusem ieri. Intrăm şi este primit ca la el acasă. Masa lui era liberă. Era de fapt rezervată. O fată, toată numai zîmbete, vine agale către noi. Observ că şi vreo doi din cei de la mesele de acolo privesc spre Dan cu interes. Unul se ridică şi vine direct la noi la masă.
– Salut Dane, face el, am mesaj de mulţumire de la Costi şi Fane. A ajuns, s-au întîlnit cu taică-tu’. Totul este mai mult decît OK.
– Meseria este meserie, Loţi, ori o faci ori te laşi. Pe unde ai maşina?
– Ştii că nu o prea pun în rînd la aşteptare să nu încurc colegii, este la capătul peronului, de ce, ai nevoie?
– Nu, nu chiar acum. Uite aici, fă cunoştinţă cu un amic din ţară, categoria „grea”.
Dau mîna cu respectivul.
– Loţi, Kovacs Loţi. Tot din Cluj. De acolo eşti şi tu?
– Nu, eu sunt un Dan, din Bucureşti.
– Aha, venit recent, nu? Eu sunt de o vreme aici, cu familie cu tot. Temporar m-am aranjat, Dan mi-a scos chiar şi o licenţă de taximetrist, ne descurcăm.
– Aha, fac eu, probabil că îl ştii pe Balint, el mi-a dat un pont cu o chirie, aproape de aici şi bună.
– Cine nu-l ştie pe aici. Cred că ştii că ofertele lui bune şi ieftine sunt toate „însemnate”.
– Bănuiam eu ceva dar cum nu am gînduri necurate nu am de ce mă feri de poliţia de aici. Mai am aproape 30 de zile să stau legal aici. Loţi se uită la mine, se uită la Dan, apoi se decide şi zice
– Ştii că nu sunt doar presarii pe fir, mai sunt şi ăia de la fosta securitate, şi ceva ruşi mai sunt pe aici.
– Bun, şi ce treabă am eu cu ei. Am venit în pace, stau în pace. Fac totul ca să fiu lăsat în pace pînă mă decid unde să merg mai departe.
– Fiecare vine cu o strategie de acasă, asta se pare una bună şi s-ar putea să reuşească dacă te mai ajutăm şi noi, intervine Dan.
– Eu vă zic baftă la amîndoi, spune Loţi simţind că am dori să rămîne singuri. Se ridică, dăm mîna cu el.
Ne vedem o vreme de oranjadele noastre.
– Dane, ai idee unde găsim aici nişte Marlboro cartonat scurt, roşu, cu filtru? Dar din alea pe bune.
– Nicio problemă, cîte vrei?
– Păi să fie un carton dacă sunt pe bune şi nu sunt la preţuri aiurea.
– Stai o clipă, zice Dan, se ridică, merge la tejghea, o ocoleşte şi intră în camera din spate unde zăboveşte preţ de vreo cîteva minute. În vremea asta eu sunt numai ochi la forfota oamenilor care trec prin faţa vitrinelor barului. Nimic suspect. Dar chiar nimic. Dan se întoarce cu un ziar împachetat aşa, pe lung şi îşi reia locul la masă.
– Gata, am luat. Este la preţ de primă mînă. Nu găseşti original la preţ mai mic. Şi are dreptate. Piaţa stătea la preţuri de minim trei ori mai mari. Ce facem? Hai să ne mai mişcăm. Să o facem un cerc mai larg tot pe aici prin zonă. Prea e linişte pe aici.
Zis şi făcut. Pune ţigările la el în geantă, ne ridicăm, moment în care vine un tip spre el, zîmbind şi îi întinde un teanc de şerveţele împăturite în două. Nu zice nimeni nimic. Nici respectivul nici Dan. Trecem mai departe spre uşa de ieşire, Dan se întoarce cu faţa spre mine, cumva ferit de privitorii străini, scoate dintre şerveţelele respective un teanc de mărci. Le numără. Şapte hîrtii de 100 şi ceva mărunţiş. Ieşim în faţa barului în vreme ce îl aud pe Dan
– Bine faci, bine găseşti… şi se hlizeşte complice la mine. Mîine am un alt „transport”. Ceva făcea el acolo, în gara aia, el ştie ce. Banii ieşeau singuri. Nu găsesc cu cale să comentez. Îl aud din nou,
– Ştii ce, hai să ieşim sub Universalul ăsta, ne oprim la cabina aia unde se fac fotografii la minut, de acolo vedem bine totul în jur, e numai sticlă.
– Da, şi noi suntem fix ca nişte peşti în acvariu, ripostez eu.
– Păi nu asta vrem, vine răspunsul lui scurt la care nu mai am replică.
Ajungem lîngă cabina aceea, Dan avea dreptate, vedere panoramică, nu alta. Ne facem de lucru o vreme, eu îmi găsesc la un magazin mic de specialitate un set de baterii pentru agenda electronică. Trecuseră deja mai bine de două ore.
– Ştii un loc unde să luăm un fel de prînz, aşa mai devreme? Că mai încolo poate suntem ocupaţi.
– Da, cum să nu, bănuiesc că nu vrei ceva fast-food.
– Sigur nu, un loc unde să mai putem lălăi o vreme dar să nu fie ascuns, să fim la vedere. Chiar aş vrea să ştiu treaba asta rezolvată azi. Văd că tu ai treabă din nou mîine…
– Eh, treaba mea merge de la sine, eu doar trebuie să „ung” rotiţele cînd şi unde trebuie. Tata ştie unde sunt programările de sosire ale oamenilor. Eu doar un telefon trebuie să mai dau şi să trimit „coletele” la însoţitorii din trenuri.
În timp ce vorbeam mă conduces pre un fel de bistrou, ceva mai răsărit, intrăm şi constat că nici acolo Dan nu era străin. Căutam o masă la fereastră chiar acolo unde perdelele gen tirolez făceau o pauză. Vedeam bine bulevardul, ne vedeam perfect din bulevard.
Comandăm. Eu vroiam ceva solid, consistent. Am luat un steck de vită cu două ochiuri, ceva acritură şi un bucsai condimentat ca ganitură. Culmea, aveau decaff şi amandine proaspete. Dan vrea ceva ciorbă şi nu mai ştiu ce carne cu varză.
Mîncăm în linişte. Eu fac pauze şi apuc să-mi schimb bateriile la agenda electronică. Reuşesc performanţa şi pierd o groază de date. La naiba, eram cu un ochi pe masă la ce făceam, cu altul pe bulevard, la vînzoleala de afară. Dan scosese o agendă mare din piele şi cu ocazia asta îi văd şi paşapoartele, avea unul verde, românesc şi unul albastru, tot românesc. Şi într-un teanc de alte acte mai văd cotoarele altor două paşapoarte. La naiba, nu era treaba mea. Ne mai punem odată de acord cu traseul de urmat, găsisem o rută pe care o cunoşteam oarecum bine amîndoi. De data asta insist şi plătesc eu.
Ieşim şi o luăm spre metrou. Excursie lungă.
Timpul trece, trecem şi noi prin toate îmbulzelile din staţii. Ajungem la staţia terminus, la Örs Vezér Tér şi încă nu depistasem pe cineva pe urmele noastre. Niciun fel de urmărire din cele uzitate în medii aglomerate, nici din spate, nici cu preluare, nici „din faţă”. Nimic. Începusem să intru la idei. Asta putea însemna că ori renunţaseră, ceea ce era puţin probabil după modul agresiv la care procedaseră ieri, ori ştiau de la bun început unde merg. Ori asta încă nu fusese în discuţie între mine şi Dan. Exclusă chestia cu tracking-ul. Prea scump, prea sofisticat, mult zgomot pentru nimic.
Parcă pentru a-mi răspunde dialogului interior, odată ce ieşim din pasajul subteran de la metrou, pe cînd treceam pe lîngă reperzentanţa Mashpriborintorg (Машприборинторг), societate comercială pe acţiuni a … serviciilor foste sovietice, simţim şi eu şi Dan că nu mai suntem „singuri” pe lume. Aveam din nou o coadă de toată frumuseţea.
Un tip înalt, elegant, bine făcut dar mai ales foarte jovial, spilcuit. Cînd a simţit că îl studiem ne-a oferit un zîmbet larg. Oarecum complice dar prevenitor.
Coborîm din nou în subteranul staţiei, cu un efort reuşim să ne orientăm corect şi ieşim din nou la suprafaţă la peronul unde era capătul unor linii de troleibuze. Caut din ochi linia 85. Nu era nicăieri. La naiba, nu era nicăieri în jur, ne aflam chiar la peronul liniei 85.
Dacă ne-am fi grăbit am fi prins un „85” care tocmai plecase în vreme ce umbra noastră era încă la ieşirea din pasaj. Dar noi altceva ne propusesem. Parcurgem agale peronul pînă la capăt studiind pe cei ce erau încă acolo. Pe linia respectivă de troleibuz fusesem acum trei zile căutînd pe cineva într-un cămin mare de nefamilişti. Ştiam că după ce trece de căminul respectiv strada avea un traseu rectiliniu lung, lat dar nu înainte de o curbă foarte foarte strînsă, aproape de un parc pustiu, părăsit.
Bun. Acum localizasem amîndoi punctul de unde aveam să pornim mai departe. Urma să ne pierdem vremea vreun ceas pînă venea înserarea. Ieşim din zona peroanelor, trecem bulevardul şi ne pierdem în puzderia de oameni care bîntuiau prin zonă. Oamenii reveneau de la serviciu, în jur cartier relativ modern de blocuri şi un Mall. Alegem clădirea albastră lucioasă al magazinului IKEA. Ne pierdem în maruntaiele complexului nordicilor ăstora meticuloşi. De prima dată mă frapaseră săgeţile lor indicatoare de pe pardoseală şi schiţele lor detaliate, codurile atot stăpînitoare ale produselor, scrise cu litere mai mari decît denumirile produsului.
La parter luăm nişte cîrnăciori cam palizi şi nişte dulceaţă de merişoare în loc de muştar. Plus Cola. Spilcuitul nostru, jovial în continuare, se serveşte şi el cu o cafea de la automatul aflat la nici zece metri de noi. Ne terminăm gustarea şi ne pierdem prin magazin. Nici nu băgăm de seamă cînd trece de cinci jumătate. Era aproape şase. Cert începuse să se întunece afară. Căutăm o ieşire din magazin, o anume ieşire. Era una care dădea pe o pasarelă dublă. Aceasta traversa bulevardul către intrarea spre metrou dar mai ales către peroanele de troleibuze. Şuvoiul de maşini de sub noi îşi combina luminile ameţitoare în mod ciudat cu reclamele multicolore din zonă iar noi ne aflam exact la înălţimea reclamelor. Deasupra noastră, arborada strălucitoare a reclamei staţiei de benzină aflate sub noi, pe ambele sensuri de mers al bulevardului.
Nu aveam temeri. Traversăm pasarela cu spilcuitul după noi. Ajungem la peronul lui 85. Ne asigurăm că spilcuitul va avea şi el vreme să ne urmeze şi ne suim în unul din troleibuzele ce urmau să plece în cursă pe linia 85. Pun la punct cu Dan ultimele detalii, urmăritorul se suise pe uşa din faţă, de la şofer. Avea pe el un fel de loden scurt, sport, cafeniu roşcat dintr-un material scump. Se poziţionase undeva pe la mijlocul maşinii şi nu părea a ne da prea multă atenţie. Se apropia staţia la care trebuia să coborîm. A 5-a. Ştiam sigur acum configuraţia terenului, prima dată cînd venisem coborîsem cu o staţie mai devreme şi parcuresem cu piciorul zona. Era acolo un părculeţ cu ceva pomi şi nişte arbuşti înalţi formînd tufe dese, totul lăsat în paragină. Casele erau foarte rare şi oricum aşezate toate undeva în fundul proprietăţilor, nu la stradă. Loc numai bun să discutăm un pic cu urmăritorul nostru.
Coborîm, noi pe uşa din spate, spilcuitul pe cea din mijloc. Îşi aprinde o ţigară. Nici ţipenie de om prin jur. Merg cu Dan pe partea străzii unde era o alee de vreo douăzeci de metri ce dădea în parc. Dau mîna cu Dan, ne luăm evident larevedere. Dan intră în parc şi o ia la stînga urmînd să se reîntoarcă în aleea centrală a parcului dar în spatele urmăritorului. Eu îmi continui drumul pe aleea centrală luminată din loc în loc de cîte o lampă pe cîte un stîlp curbat înalt. La ultima verificare spilcuitul era în urma mea. Acum nu-l mai văd. Din lateral apare şi Dan, după o vreme, nedumerit.
Ne întoarcem instinctiv înspre cealaltă intrare în parc, în spatele nostru. Ei bine, spilcuitul era acolo, îşi fuma veşnica ţigară. Schimb o privire scurtă cu Dan, trag de vestă şi scot Coltul 38 la vedere. Îndreptat în jos, în mîna dreaptă, cu degetul arătător în lungul butoiaşului şi a ţevii.
Schimbăm tactica. Îl vom stresa noi pe urmăritorul nostru. Care era problema? În mod cert nu era vreun oficial local şi nici nu ţinea de vreo instituţie locală.
Facem rodul urmărind spilcuitul. Nici ţipenie de om în parc la ora aceea. La ieşirea din parc, pe aleea aceea dreaptă de vreo douăzeci de metri intenţionam să îl ajungem. Tipul se grăbise. Era chiar în buza parcului în momentul în care noi mai aveam vreo 10 metri pînă la el. De somat nu se punea problema să îl somăm. Şi dacă am fi făcut-o, în ce limbă? În mandarina de coastă? La naiba, trebuia să îl fi prins cumva mult mai aproape pentru a fi putut „convingători”.
Pe bulevard, din stînga noastră, dinspre acea curbă nefirească a drumului apare o Lada Niva, cu proiectoarele aprinse, cu fază mare, încalecă lejer bordura şi face un scurt derapaj. Un drift perfect. Uşa din faţă dreapta se deschide şi spilcuitul nostru, aruncă ţigara pe jos şi se suie absolut calm şi firesc pe locul de lîngă şofer. Maşina se urneşte din loc foarte foarte încet, fără grabă. Numerele sunt numere locale, placa din spate, suspect de curată, luminată perfect. Dar ce mai conta. Era clar că nu se ascundeau.
Rămînem singuri în stradă. Prea mîndri nu aveam de ce să fim. Măcar ştiam acum sigur că sunt profesionişti. Nu ştiam ce vor, pentru cine lucrează.
Refacem drumul pînă în staţia lui 85. Măcar troliebuzul ăsta nu se lasă aşteptat şi apare clătinîndu-se agale pe bulevardul cu gropile lui desfundate. Ajungem la Örs Vezér Tér. Drumul plicticos pîna la Oktogon Tér. Nimeni după noi în metrou. În momentul în care trecem colţul de pe Oktogon Tér pe Andrassy, chiar lîngă clădirea băncii, ne ajunge un Opel Vectra model recent care trage la bordură la vreo cincisprezece metri în urma noastră. Cănd intrăm pe Ötvos ut. în spatele nostru, din nou, acelaşi individ spilcuit. Era limpede. Fusese o preluare din faţă atîta vreme cît erau convinşi că aici ne vom întoarce.
Ne retragem înfriguraţi în garsonieră şi o vreme rămînem cu ochii pironiţi aiurea pe televizorul care măcina ştirile din Golf. E limpede din ce cauză toate locurile publice erau înţesate de poliţişti înarmaţi pînă în dinţi. În aer plutea ceva, nu ştiu ce, dar a pace nu mirosea.
Ne smulgem din apatie, ne facem „programul de seară” şi rumegăm situaţia la rece. Cît de la rece puteam. Habar nu aveam de cine să mă feresc. De cine să ne ferim. O schimbare de domiciliu ar fi fost binevenită. Nu era o problemă, bani aveam, şi el şi eu. Piaţa era destul de ieftină, oferta bogată.
Fumăm o ultimă ţigară.
– Dom’le, eu nu am mai întîlnit aşa ceva. Şi am umblat ceva din ’89. Uite care este treaba, eu ies pînă la ABC-ul din colţ să-I dau telefon lui tata. Pur şi simplu vreau să mai rămîn vreo cîteva zile, oricît, cît trebuie pentru a descîlci treaba asta care deja mă calcă pe nervi.
Ia pe el haina, îşi ia portofelul, lasă toate lucrurile şi borseta cu acte unde era aruncată pe pat şi iese pe uşă. Îl văd de după draperii traversînd curtea spre poartă. Eu încep să-mi fac bagajul. Îmi pun în sacul de voiaj puţina mea avere, îmi distribui banii şi actele în buzunare şi borseta marsupiu şi în centura tactică, lată. Cu ochii pe ecranul televizorului fără să văd nimic de acolo mă gîndesc. Există momente în viaţă cînd dacă este scris ca lucrurile să meargă rău, aşa vor merge. Nu pentru că tu ai fi greşit cumva, nu pentru că ai ales soluţia sau mişcarea greşită ci pur şi simplu pentru că aşa cer legile incontrolabile ale probabilităţii.
Dan se întoarce destul de repede. Pe stradă nu mai era nimeni. Doar poliţistul de gardă de la ambasada Spaniei.
Ne culcăm şi adormim rapid. Dorm un somn greu, obositor. Alarma agendei sună la 04:50. Ne sculăm mişcîndu-ne parcă în reluare. Verific încă odată locul să fi luat totul şi să fi stins convectoarele de gaz şi focul de la centrala de la baie. Încui şi las cheile în căsuţa poştală din curte. Încui căsuţa poştală şi arunc cheia căsuţei poştale prin fantă, înauntru.
La 05:15 eram deja în Gara de Nord. Nu aveam pe nimeni după noi. Punem bagajele în căsuţele de depozit cu cifru care împînzeau subsolul în faţa Gării de Nord. Barul prefereat al lui Dan era deschis şi nu pot spune că am fi fost primii clienţi. Cafele şi nişte sandviciuri cu şuncă, crocante şi calde. Suc de portocale. Dan se duce în spatele barului unde o uşă îngustă dădea către o toaletă.
Eu ies în faţa barului şi îmi fac de lucru în faţa vitrinelor lui unde era un stand compus din nişte butoaie artizanale, se vindea acolo rachiu şi vin fiert. Realizez că de fapt trebuia să merg şi eu la toaletă. Apare Dan şi îl văd cum se schimbă la faţă privind peste umărul meu.
Nu mai eram singuri. Doi indivizi se uitau la noi cu insitenţă.
– Dane, hai să vedem care este treaba. Tu intră înapoi în bar. Eu o iau pe culoar în dreapta, ştii, înspre grupul acela de toalete publice, îi plimb un pic şi pe la metrou. Să vedem după cine se iau.
– Bun, dacă se iau după tine, în cinci minute sunt în hol, la toaletele publice. O iau din loc.
Rămăsesem doar cu un singur urmăritor. La peron tocmai sosise o garnitură de metrou, aglomeraţie de nedescris. Decid să mă lipesc de garnitura de metrou care se golea, urc şi, nu credeam că aşa ceva se poate întîmpla şi în realitate. Cobor rapid printre uşile ce se închid. Urmăritorul meu rămîne în metrou ca un bou cu nasul lipit de geam şi pleacă undeva la dracu’, spre Sud… Ca în filmele acelea proaste. Cel puţin o staţie tot se va plimba.
Mă îndrept spre grupul de toalete pe care îl stabilisem cu Dan. Trecătorii se răriseră.
Întru în toaletă. Lumină puternică, totil străluceşte de curăţenie, din nişte boxe mascate Radio Bridge revarsă muzica “anilor Woodstock”.
Bătrînul îngrijitor lustruia un robinet, eu pun mărunţişul într-un bol. Trec de chiuvete şi instinctiv mă aplec să vad pe sub uşile cabinelor care se opreau la trei palme deasupra gresiei lucioase. Nimic. Nimeni.
Aleg o cabină.
Cînd l-am auzit era prea tîrziu. Deja era sprijinit pe omoplatul meu stîng şi mă împinsese în uşa deschisă la maximum a cabinei.
– Stai liniştit, ţine mîinile la vedere. Scoate uşor paşaportul. Tu vii acum cu mine! La ambasadă! Mergi acasă! Vorbea o limbă română limpede, fără accent. Acum te întorci încet cu faţa, fără prostii. Suntem mai mulţi, nu glumim. Vorbea cam mult, după gustul meu.
Ajunsesem aproape la jumătatea mişcării de rotire avînd în mîna dreaptă Coltul 38, greu în loc de paşaport. Îi simţeam ţeava şi cătarea în palmă iar degetul arătător îl aveam proptit în garda trăgaciului, în spatele trăgaciului. Destind violent braţul pe rever. Crosa armei îi devastează de jos în sus maxilarul drept brăzdînd într-o tăietură largă si urîtă pometele obrazului şi tîmpla dreaptă. Nu pot uita mirarea din ochii lui. Repet lovitura de sus în jos chiar în moalele capului în vreme ce el se muiase deja. Locul se umpluse de sînge.
Îl trag în cabină şi încerc să îl aşez pe scaunul de toaletă dar se prelinge moale pe lîngă el. Închid cabina, trec în camera unde îngrijitorul îşi făcea de lucru pe la chiuvetele strălucitoare. Băgasem arma la loc în toc.
Mă întorc spre uşa de ieşire unde îl văd pe Dan. În spatele lui, spilcuitul şi sportivul din prima zi. Nu e bine. Nu e bine de loc.
Dan îşi revine primul, deschide gura şi urlă cît îl ţin bojocii: RENDÖRSÉG! RENDÖRSÉG! RENDÖRSÉG!
Avea perfectă dreptate, era momentul să mai facă şi poliţia cîte ceva. Nu poliţia era atunci răul cel mai mare.

Citește mai mult

014 Capcana celorlalţi II

CAPCANA CELORLALŢI II.

 

014.

Inrarea.

np

Sunetul strident al telefonului răzbate din camera ofiţerului de serviciu. Îi pot zări umbra prin uşa întredeschisă cum se agită încercînd să-şi scuture somnul care-l cotropise. Este trecut de trei dimineaţa. Drumul ocolit care durase mai bine de două ore cu maşina care mă preluase de la sediul oficial al Siguranţei Naţionale de pe Arady ut. se terminase brusc în parcarea din faţa corpului de control.

Persanii au o vorbă: niciun drum, chiar dus până la capăt, nu te duce nicăieri, tu rămîi mereu cu tine. Iar eu eram aici, cu mine, în spatele meu se închiseseră cele două rînduri de porţi înalte de şase metri. În parcarea din faţa corpului de control gerul uscat mîngîiat de vîntul ce pîrjolea pusta îşi făcea de cap jucîndu-se cu fumurile rarelor hornuri. Hungaroring. Atît apucasem să văd pe una din plăcile de la ieşirea din ultima localitate. Abia începuse a doua decadă a lunii Februarie.

În mai puţin de trei luni lăsasem în urmă podişul ars şi roşu al Anatoliei, verdele veşic al cartierului Çankaya, bulevardul Kavaklidere al Ankarei, Luna mirată privindu-mă pe malurile Bosforului, albastrul nepămîntean al Latakiei, apele mediteranei. Coasta cenuşie a portului Kope. Înşirasem sub roţile trenului un ocol de la Koper, la Ljubliana, prin nămeţii de la Jesenice lăsînd în dreapta mea o Austrie înzăpezită şi oprindu-mă pentru un răgaz în Nova Gorica. Şi iar apele mării Adriatice peste care în zilele senine răzbăteau clopotele din Laguna Veneţiei. Toate acestea îmi defilau sub pleoapele lăsate în vreme ce aşteptam pe bancă în faţa biroului ofiţerului de serviciu.

Între timp intraseră la căldură şi însoţitorii mei. Şeful escortei, un roşcat bine hrănit, genul „specialistului” care transgresează toate faliile şi fracturile social-politice, totul sub motivaţia raţiunilor de stat dar mai ales pentru asigurarea siguranţei statului. Celălalt, un ofiţer tînăr, valul nou, ochi vii, foame de putere, creiere proaspăt spălate. Al treilea, unul care nu făcea decît oficiul de translator, avea aerul unui învăţător de ţară.

Se deschide o uşă laterală, ofiţerul de serviciu sare slugarnic să dea un fel de raport personajului grotesc care intrase. Un individ gras, crăcănat, cu faţa buhăită, un maieu de culoare incertă se îţea de sub un veston neîncheiat peste nişte pantaloni de pijama vineţii. Un schimb scurt de cuvinte între roşcatul care mă adusese şi care părea să dea porunci crăcănatului, crăcănatul dădea din cap slugarnic. Dah, ce ţi-e şi cu oamenii ăştia care vin de la „centru” în puterea nopţii.

Niciun act, nicio formalitate, fără urme prin registre. Translatorul îmi explică, îmi iau puţinele bagaje, ieşim pe aleea dintre blocurile verzi cenuşii în inima gerului şi a vîntului. Al doilea bloc pe stînga, pe aleea centrală venind de la porţile duble înalte de la intrare. Aşa arăta noaptea interiorul unei şcoli speciale de poliţie.

La parterul blocului ne oprim la un fel de cameră de recepţie, mi se spune să iau cu mine doar strictul necesar. Eu păstrez borseta cu actele, cele pe care încă nu mi le luaseră şi pachetele primite de la şefa de cabinet de la Siguranţa Naţională pe Arady ut. Pe holurile pustii se aud paşi, cineva se mişcase la intrarea noastră.  Apar nişte indivizi în uniforme de comando ciudate, înarmaţi ca la carte, inclusiv cu AKM-uri cu pat rabatabil. Se formează un fel de dispozitiv, doi urcau cu un palier înainte, făceau curăţenie, pe urmă urcam eu cu alţi doi. Aşa se face că la fiecare palier nu întîlneam decît personalul de supraveghere de la etajul respectiv. Toţi erau înarmaţi.

Trecem spre un hol, la dreapta. Un hol lung de vreo douăzeci de metri cu mai multe uşi pe una dintre laturi şi cu o singură uşă pe partea dreaptă. Uşi spuneam? Ei bine, fuseseră uşi. Acum în unele dintre ele atîrnau în cuie nişte zdrenţe care fuseseră cîndva pături. Pături cazone. Întru prin două astfel de uşi şi văd în faţa mea un dormitor imens, cred că erau vreo treizeci-patruzeci de paturi metalice suprapuse, unele din ele, cele dinspre pereţi erau suprapuse cîte trei. Pe majoritatea scheletelor de pat metalic erau un fel ciudat de staltele. În lungul fiecărui pat, exact la lăţimea plaselor metalice, trei segmente separate de saltea. În rest nimic. Asta dacă nu iau în calcul un şir de dulapuri din lemn înzidite din care rămăseseră chiar numai lemnul ce nu se putea sparge şi smulge. Din loc în loc, pe cimentul cenuşiu al podelei se vedeau urmele unor vetre de foc. Cine ştie cîte serii de tanzitanţi trecuseră pe aici şi se încălziseră în iernile trecute. Geamurile mate, fără gratii, sparte din loc în loc se holbau cu găvanele negre ale nopţii la noi. Toate fuseseră vopsite şi zugrăvite într-un alb murdar, cenuşiu. Serii de tuburi lungi de neoane împrăştiau umbre stranii ca în filmele de serie B. Tocmai în capăt, unul din tuburile de neon clipea nedumerit, cînd şi cînd. Pentru mine totul devenea tot mai limpede, intimdare, proces de „fezandare”, disoluţia personalităţii şi a voinţei înainte de procesul de „extracţie” a informaţiei.

Nici nu îmi dau seama cînd sunt lăsat singur. Singur în lungul dormitor gol. Îmi pun lucrurile pe unul dintre paturi şi caut un loc mai curat şi mai ferit din calea curenţilor de aer care bîntuiau făcînd să fîlfîie zdrenţele păturii care ţinea loc de uşă. Pe pereţi, inscripţii în toate limbile pămîntului. Încerc să îmi pun ordine în gînduri. Nicio şansă. O iau pe calea clasică şi îmi pun ordine temeinic în sărăcia lucrurilor care îmi mai fuseseră lăsate la mine. Încet încet gîndurile se sedimentează şi realitatea prinde contur, aşa, în curgerea ei mîloasă. După ce mă cazasem în capitala vecină, relativ central, la două case mai încolo de ambasada Spaniei, lîngă Oktogon ter., după cîteva excursii scurte pentru a-mi verifica „spatele” mă convinsesem că aşa, în scurt timp, nu avea nimeni vreme să se aşeze la teren în mod discret. Atunci am ales un mediu propice şi acţionasem în sensul în care toţi informatorii din mediul Nyugati Palyudvar să mă ia în vizor. Gara lor de Nord era o adevărată colcăială de astfel de specimene. Conform legii aveam treizeci de zile să îmi legalizez şederea acolo.

În mod cert fusesem dat în consemn. În una din zile pe cînd aşteptam confirmarea unui transfer bancar de la Ljublianska Banka, într-un MacDonald’s situat între gara Nyugati şi Oficiul Poştei mă pomenesc abordat de Enikö S., o domnişoară din Braşov. O ştiam, era „animatoare dirijată” a securităţii arondată în Poiana Braşov. Mimăm amîndoi surpriza reciprocă. Ea, fiind unguroaică din Ardeal, mă întreabă cu oarece maliţie cum mă descurc cu limba. Eu îi spun că problema nu mă pasionează şi că sunt în tranzit spre Basel. Spre surprinderea mea îmi spune ca ea mă ştia undeva prin Friuli-Venezia în ultima vreme. Glumim pe tema unei erori geografice de cîteva sute de kilometri. Stabilim o altă întrevedere ea oferindu-se să mă contacteze pentru a mă pune în legătură cu ceva persoane sus puse şi de ajutor din Budapesta. Evit să îi dau date precise şi rămînem la data şi ora unei viitoare întîlniri. Dacă ar fi fost trimisă de cei de la Nemzeti Bistonsag, Siguranţa Naţională de aici, atunci nu ar fi intereseat-o adresa mea actuală. Deci continua să fie dirijată de cei de acasă, urmaşii posacului cu ochelari cu ramă neagră care mă anchetase în 89 în arestul miliţiei de la Braşov. Limpede. Ar fi trebuit să fug ca de dracu’.

Greşelile există iar singura lor raţiune este aceea de a aştepta să fie comise. La următoarea întîlnire am mers cu mult înainte şi am studiat zona. Desigur nu mi-a slujit la nimic.

La întîlnire Enikö nu s-a prezentat. Eu, spraveghind de la foarte mare distanţă locul nu am văzut-o deloc.

Plec de la locul întîlnirii şi mă pomenesc că „iau” după mine pe un individ tinerel solid, cu alură sportivă, cumva arătînd ca un turist. Fac vreo două ocoluri şi revin în Nyugati Pályaudvar, Gara de Nord. Cobor la nivelul de sub gară, în furnicarul nebunesc de acolo. Sportivul meu, după mine. Nici măcar nu se mai ascundea.

Intru într-unul din micile baruri de acolo pentru a-mi da un răgaz. Era barul unde îşi făceau veacul toţi care dirijau afaceri ciudate în zonă. În pauza dintre două melodii ce se revărsau din boxele unui televizor suspendat pe un perete trag cu urechea. La o masă mai încolo de mine cîţiva tineri vorbeau soto-voce dar în mod cert, vorbeau româneşte. Cu un aer degajat îmi iau cafeaua şi mă înfiinţez la ei la masă.

– Salut băieţi! Erau bine îmbrăcaţi, curăţei, nu arătau ca fiind homeless sau aşa ceva. Unul dintre ei chiar avea alura unui localnic. El este primul care se dezmeticeşte.

– Salut bărbate! Face el în vreme ce cu gesturi clare îi concediază pe ceilalţi doi comeseni. Avea un aer cunoscut. Abia acum realizez că sigur îl mai văzusem undeva, de curînd şi de aproape.

– Ei, ţi-au confirmat ăia transferul bancar? E limpede. Fusesem la acelaşi ghiseu la poştă, lînga Gara de Nord în ziua precedntă cînd mă întîlnisem şi cu Enikö.

– Hai, ţi-a picat fisa? Eram amîndoi cam în aceeaşi situaţie, eu aşteptam un transfer de la Bonn. Sunt din Cluj dar acum locuiesc la Bonn cu tata. Dan B. este numele meu. Vin des pe aici cu tot felul de afaceri.

– Şi eu sunt în tranzit, şi su sunt tot un Dan. Nu ştiu cum se face dar văd că azi m-am procopsit cu unul care se ţine de coada mea. Care o fi treaba, habar nu am. Nu ştiu cum merg treburile pe aici. Uită-te aşa discret, sportivul ăla care se face că cumpără ceva de la ăia cu ciocolăţile întinse pe jos, aia cu ziarele.

– Mai dă-l naibii, nu-i de-al casei, dacă vrei te scap eu de el. Pentru 20 de mărci ţi-l duc unde vrei afară din Budapesta.

– Da, ar fi o chestie, zic eu, dar cum am putea afla ce hram poartă şi ce vrea cu mine?  Sorb din cafea. Fac în minte un calcul relativ simplu. Dacă era al ungurilor şi fusese „lipit” de Enikö atunci înseamnă că şi ea era sub vizorul celor de aici. Dar asta nu se verifica deoarece ungurii ştiau exact unde luasem garsoniera în chirie lîngă ambasada Spaniei ori ăsta era curios nevoie mare. În mod cert venise la pachet cu Enikö şi vroia ceva. Dar ce vroia şi cît de tare vroia? Eu eram absolut în ordine cu toate. De fapt doar o chestie era neclară cu mine. Coltul 38 scurt din hamul de sub braţul stîng. În rest eram curat lacrimă. Numai în Italia nu îl avusesem la mine. Mă aşteptase într-o benzinărie de la Rozna Dolina, la Kompas. Pe teritoriu sloven. Deci nu ungurii mă urmăreau acum. Ei aveau destule probleme acum, la Sud de ei mocnea focul veşnic al conglomeratului lui Tito care stătea să se destrame iar Croaţia devenea disponibilă din nou…

– Auzi, îl întreb eu pe Dan, tu cînd pleci înapoi la Bonn?

– Intenţionam să plec diseară, să îi „conduc” pe cei doi cu care eram la masă. Ştii, dacă rămîn peste noapte mă contabilizează ăştia, au început şi ungurii să ia în serios chestia cu evidenţa cazărilor prin hoteluri şi nu aş prea lăsa urme că strică la ten şi la afacere. Zice el şi îmi face cu ochiul.

– Locuinţă am eu, mă pomensesc eu zicînd. Desigur, nu aveam de gînd să îi spun cum obţinusem chiria aceea avantajoasă prin lanţul de taximetrişti ce îşi făceau veacul prin gară, oameni care dădeau ori de cîte ori era nevoie raportul antenelor lansate în teren de cei de la poliţie sau de la diversele servicii.

– Păi hai să dăm o tură pe la tine, poate pe drum îl „facem” cumva pe ăsta de se ţine de tine.

Achită el nota de plată, eu îi dau adresa şi îmi spune că ştie locurile şi că o ia înainte, agale şi că va trece în spatele sportivului dacă se ia după mine. Zis şi făcut.

Ies agale din bar, urc palierul la nivelul străzii, în urma mea, sportivul, vine fără vreun fel de fereală. Pînă în Oktogon Ter. este fix o staţie de tramvai. Dan probabil rămăsese în urma noastră pe undeva. În fine intru pe Ötvos ut. depăşesc la pas, agale, clădirea ambasadei Spaniei salutîndu-ma cordial cu poliţistul de gardă de afară. Deja ne ştiam, trei zile le fuseseră de ajuns să mă listeze ca „vecin”. Nu mă opresc la poarta unde aveam garsoniera, la numărul 8, trec mai departe spre colţul străzii unde era un ABC. Umbra mea venea agale după mine. Pe celălalt trotuar. Se arată fascinat de o vitrină goală cu cîteva pliante prăfuite. E prins la mijloc, eu revin către clădirea ambasadei Spaniei iar din sens opus hotărît şi ameninţător venea Dan ţinînd ostentativ mîna dreaptă introdusă în geanta lui de umăr. Între mine şi Dan, cel mult două sute de metri. Dacă vom continua aşa îl vom prinde intre noi chiar pe la numărul 8 şi îl invităm la o „cafea” la mine. Dacă eu şi cu Dan am fost oarecum sincronizaţi nu acelaşi lucru pot spune despre urmăritorul meu şi ai lui. Ei au fost perfect sincronizaţi. Mai aveam cam douăzeci de metri pînă să ne întîlnim. De undeva, habar nu am de unde, un Volvo dichisit, nu prea nou, cu plăci diplomatice ale Olandei opreşte suind două roţi pe bordură chiar în dreptul sportivului care se urcă nonşalant pe locul din spate dreapta. Maşina întoarce pe interzis şi dispare către Andrassy ut. sub privirile noastre surprinse. Poliţistul din faţa ambasadei înregistrează şi el faza cu Volvo-ul încălecînd bordurile şi trecînd pe interzis.

Dan şi cu mine intrăm pe sub portalul de la numărul 8 într-o curte rectangulară iar undeva în dreapta, în spate, la parter intrăm în garsoniera închiriată de mine.

Suntem încă sub imperiul celor petrecute, eu nu mă decid să deschid discuţia. Îl aud pe Dan.

– E limpede, acum, dacă vin după noi, suntem ca în capcana de şoareci prinşi aici. Şi nu am nici măcar o furculiţă ceva, la mine. Umblu absolut „curat”.

– Lasă că am eu cîte ceva, spun eu în vreme ce îmi trag fremoarul Parkerului şi las să se vadă hamul cu Coltul. Dan se lasă moale pe un scaun în bucătăria micuţă.

– Fuck! Exact asta îmi lipsea. Eu am alte politici frate, mai cu fuga, mai cu păcăleala… dar văd că de acolo de unde vii tu sunteţi mai direcţi, ca să zic aşa.

Citește mai mult

013. Capcana celorlalţi

013.

Csalogáni – I.

htrap55bwnpr

Vreme incertă. Prea cald pentru un ianuarie. Microbuzul curăţătoriei RYM Kft. Alunecă tăcut între zona verde şi terasa cu coloane a barului de vis-a-vis. Îl urmăresc lipit de draperiile grele în care zac adormite mirosuri vechi şi noi, tutun ieftine, parfumuri îndoielnice. Deh, cameră de hotel de două stele. Jos în stradă totul pare de un calm ireal. Chiar şi în barul de peste drum, atît cît pot eu cuprinde cu vederea, nu este prea mare activitate. Puteam vedea destul de bine chiar şi în interiorul barului mesele de lîngă ferestrele arcuite.

Un crepuscul prelungit se încăpăţînează să întreţină senzaţia de incertitudine şi ireal. Dacă mişca ceva asta era în microbuzul care tocmai parcase peste drum. O vreme doar. Acum terminase manevrele de parcare şi în fine, pot vedea cotul stîng al şoferului proptit pe rama geamului lateral şi umărul solid acoperind partea superioară a geamului.

În spatele meu, în surdină, radioul de serie al hotelului se chinuie să scoată dintre paraziţi frînturile rar coerente emise de Radio Romania Actualităţi. Acasă, aceeaşi banalitate a normalului straniu pe care o ştiam de o vreme. Trecuseră Sărbătorile de Iarnă, se revenea la la rutina ştiută, la lehamitea cotidiană. Ca nişte cîini sălbăticiţi de foame oamenii îşi consumau micile ciosvîrte de libertate căzute de la masa mai marilor zilei.

Îmi aprind altă ţigară, mirosul de Cavendish Royal îmi mai abate gîndurile. Umărul stîng al şoferului microbuzului trădează brus, prin mişcare, mutarea centrului de interes a celor din microbuz. Undeva spre stînga lor. În mod reflex mă mut şi eu pentru a vedea mai bine zona. Printre ramurile rare şi desfrunzite ale unor pomişori se tîra apatic un Jiguli crem-alb cu binecunoscuta antenă scurtă plasată pe capota portbagajului. Aştia-s Nemzeti Biztonság. Siguranţa, Securitatea maghiară, noua securitate… Jiguli se opreşte şi el după cîteva manevre găsindu-şi loc în parcarea îngustă. Aproape simultan cu oprirea noii maşini, de la prima masă de lîngă uşa barului cei doi indivizi care zăcuseră acolo vreo oră se ridică precipitat. Ies afară între coloanele terasei. Acum îi pot studia mai bine, unul este tinerel, subţiratec în costumul său de funcţionar de bancă şu cu trenciul matlasat de culoare cenuşiu-metalizată. Al doilea, masiv, mult mai înalt, peste 1,90, agil şi foarte sigur pe el. Acum sunt opriţi în faţa uşii barului studiază cu interes nedisimulat… faţada hotelului din care îi priveam eu.

Mă trece un fior. Ăştia nu mă caută. Ăştia ştiu unde sînt. Ştiu că mă aflu aici. Dar despre microbuzul de la capătul scuarului or fi ştiind. Respectivii mai zăbovesc preţ de cîteva secunde după care se îndreaptă către un alt Jiguli, alb, plasat mai în faţă pe aleea din faţa barului. Jiguli cu aceeaşi antenă discretă pe capota portbagajului. Este exclus să fie aşa de naivi, e limpede că joacă  „la intimidare”. Maşina lor se pune în mişcare şi, lent, ostentativ, face un ocol în jurul spaţiului verde, se prelinge foarte încet pe lîngă microbuzul curăţătoriei RYM Kft, pe lîngă Jiguliul proaspăt sosit şi în fine, virează spre o străduţă care ducea în jos, spre malul Dunării. Trei ore. Atît dura schimbul la ei. Trei ore în care ar fi avut vreme să facă orice ar fi dorit. Iar ei asta şi făceau. Aşteptau. Altfel spus, mesajul era: suntem aici!

Nu trece nici măcar un minut şi apare un Volkswagen Passat verde olive cu numere de corp diplomatic. Exct în timp. Punctuali nevoie mare diplomaţii ăştia.

E vremea să mă pregătesc. Adjunctul secretarului cultural al ambasadei în contul căreia eram înregistrat în hotelul Csalogáni avea să-şi facă apariţia în curînd. Venea ca de obicei, cu cina de rigoare, ceva presă şi „noutăţi”, ultimele ştiri. Îl văd cum traversează sprinten scuarul către hotel. Slab, măsliniu, cu o mustaţă tipic Sud Americană, domnul „L” se opreşte cîteva secunde şi îşi roteşte privirea peste întreg scuarul şi piaţeta din faţa hotelului înainte de a dispărea din raza mea vizuală.

Peste drum, şoferul microbuzului curăţătoriei lăsase jos geamul lateral şi îşi făcea de lucru cu oglinda retrovizoare pe care o lustruia de zor şi o tot repoziţiona. La încheietura mîinii îi atîrna un ceas mare, greu a cărei brăţară sclipeşte de cîteva ori în lumina indecisă a soarelui care apunea. E limpede, ăştia nu ştiu. Ei doar bănuiesc. Bănuiesc şi aşteaptă. Aşteaptă să li se confirme bănuielile. Aşteptarea lor are ceva din densitatea răbdării deprinse între un soare etern arzător, un nisip cu forme efemere şi surele unui Coran mai atemporal decît oricînd. Au îndemînarea răbdării distilate prin cohortele nesfîrşite de strămoşi cu turbane şi djelabale. Cei din microbuz nu schimbaseră obiceiurile, schimbaseră doar cămilele cu Fordul Transit dar păstraseră imaginea stilizată a dromaderului sub denumirea firmei de „curăţenie & curăţătorie rapidă”.

Trebuie să mă pregătesc, totuşi. Mă desprind de draperii, traversez camera, dau mai încet aparatul de radio, trec în holul către uşa de intrare. Camera este despărţită de draperii groase iar dacă în cameră niciodată nu a fost aprinsă plafoniera sau aplicele de pe pereţi ci doar o micro-veioză mascată la capătul patului, lumina din hol şi lumina din baia a cărei uşă se deschidea în hol fuseseră mereu aprinse. Descui cu grijă uşa de intrare şi mă retrag în baie. Se aude o frecare uşoară pe uşa de intrare, clanţa se mişcă fără zgomot şi „L” întră în hol.

Trece mai departe către cameră, eu ies din baie, închui uşa şi îl urmez în cameră unde el deja apucă să pună pe o măsuţă joasă pungile pe care le adusese.

Intră repede în subiect. Lucrurile se precipită. Mîine aveam o întîlnire specială cu un înalt funcţionar UNHCR (Înaltul comisariat al ONU pentru refugiaţi). Întîlnire specială dar… nu oficială. Off the record. Atîta vreme cît eu nu eram refugiat… nu aveam subiecte comune cu respectivii, nu? Discutăm alte cîteva detalii tehnice privind derularea mişcărilor pe a doua zi şi dl. „L” îşi ia rămas bun la modul cel mai cordial.

Afară crepusculul lăsase loc întunericului nopţii. Mă asigur că luminile din hol şi din baie nu ajung în cameră şi revin la postul meu de lîngă draperiile ferestrei. Din Fordul Transit, de pe uşa din spate, coboară un personaj pe care nu îl luasem încă în calcule. Doamne! Cîţi or fi în maşina aia? Fordul se pune în mişcare încercînd să nu piardă în trafic Passat-ul care îl ducea pe dl. „L”. Îindividul care coborîse era acum pe trotuar în faţa barului şi făcea cîţiva paşi, în mod evident, ca să se mai destindă şi să-şi pună sîngele-n mişcare. Îşi strînge în jurul taliei haina din piele maro şi se decide să intre în bar. Acum mesele de lîngă ferestre ofereau un spectacol ca lojele unui teatru. La a doua masă din dreapta uşii se aşează şi nou venitul „zămislit” de Frodul Transit.

Undeva deasupra se aprinde lumina unei reclame, sus pe o clădire mai înaltă. Echivalentul reclamei de la Regia Naţională a Loteriei. Aparatul de radio se luptă în continuare cu paraziţii din eter. De acasă continua punerea în undă a Marii Linişti Naţionale orchestrate de acelaşi Iliescu. Ianuarie 1992. Trei luni duă căderea absolut democratică a primului guvern… democratic. Hmm, cam scurte cioturile democraţiilor oferite via Maoirovici – Iliescu & Co.

Rămas singur reanalizez situaţia. Acasă, dacă mai exista pentru mine aşa ceva, nu aveam cum să iau legătura cu cineva. Cel puţin deocamdată. De altfel de prin septembrie 1991 îşi cam trăseseră toţi cozile la adăpost. Nici acolo nu se ştia cine şi cum face jocurile. Nici aici nu se prea ştia sigur, că de cînd cu moartea lui Gelert şi cu paşalîcul turcesc aciuit chiar pe dealul ce-i purta acum numele, tot alţii au făcut jocurile.

Dar acasă? Acasă cine făcuse jocurile. Struna de oţel a Istoriei vibrase grav şi profund în 1989 şi fusese reacordată în alte tonalităţi, în alte game. Atît înainte dar mai ales după eu fusesem prins la mijloc de vîrtejul tulbure al evenimentelor.

Ciulesc urechile. De pe hol se aude zumzet de voci. Hohote de rîs şi dialoguri în limbi ciudate trec pe lîngă uşa camerei mele şi se duc undeva la dreapta, spre capătul holului. Brusc realizez că era din nou momentul să ies din ritm. Să mă trag într-o nişă temporară pentru a-mi reanaliza situaţia şi a descîlci ghemul de interese care se crease în jurul meu.

Hotelul Csalogány în afară de intrarea principală mai are o a doua uşă practicată evident ulterior construcţiei, pe peretele care era în linie cu recepţia hotelului, cumva exact vis-a-vis de ieşirea din lif, poate decalată cu vreun metru mai la dreapta cum ieşeai din lift. Uşa avea rolul ei aparte, ducea spre un pasaj în curtea internă unde se făcea aprovizionarea dar de unde se urca printr-o scară exterioară la sala-restaurant a hotelului. Ei bine, la acest restaurant se putea ajunge şi din holul interior al hotelului, dinspre camere dar şi din stradă, pe uşa dinspre curtea interioară. Socotesc că am o şansă şi cu puţin noroc pot ieşi din hotel fără să atrag prea mult atenţia celor de la recepţia hotelului.

Zis şi făcut. Reuşesc să trec de la lift înspre uşa spre curtea interioară. De coborît coborîsem pe scări. Nu urc scara spre sala unde aveau organizat un veşnic bufet suedez ci traversez curtea fără grabă. Reuşesc astfel să ies în stradă la circa o jumătate de bloc spre Est faţă de intrarea în hotel. Mult dincolo de terasa cu coloane din faţa barului de la parter. Pe partea cealaltă a străzii perechea de tineri venită cu Jiguli-ul parcat recent patrulează cu nonşalanţă. Nu-i bag în seamă şi apuc spre dreapta, în josul străzii, spre Dunăre. Unul din ei se urneşte şi vine agale după mine la o distanţă respectabilă, fără să se ferească în vreun fel. Pe celălalt îl observ cum dă colţul unei străduţe din spatele lui şi dispare precipitat. Era limpede, ei cunoşteau terenul mai bine şi asta era un mare avantjaj. Sincer să fiu, aş fi fost mult mai îngrijorat dacă nu i-aş fi ştiut pe urmele mele.

Configuraţia străzilor mă obligă la un ocol pentru a putea ajunge dintr-o anume direcţie într-o piaţetă în pantă de unde se utea junge chiar pe faleza fluviului. Acolo, zilele trecute, reperasem eu cîteva cabine telefonice. Ca un făcut, ambele telefoane erau defecte. Urmăritorul meu direct nu se jena să stea la vedere. În spatele lui pe străduţa îngustă se strecura neauzit Fordul Transit de la RZM Kft. Tinerelul meu, în mod evident, încă nu îl detectase.

Întru într-un mic magazin care expunea serii de publicaţii mai pretenţioase iar un anunţ în mai multe limbi era vizibil în vitrină. Oferea servicii telefon, fax intern şi internaţional în regim non-stop. Întru şi încep să studiez pliantele turistice de pe standurile magazinului. Nici nu apuc bine să salut proprietarul care avea o faţă posacă şi aud uşa de la intrarea în magazin. Era tinerelul care mă urmărise de la hotel pînă aici. Îi arunc un zîmbet iar el pare a-mi răspunde complice. Eu mă întorc şi spun proprietarului că aş dori o convorbire telefonică locală cu un anume număr. Scriu mare pe o coală de notes de pe tejghea numărul centralei pe care doream să o apelez. Centrala Nemzeti Biztonság, număr public se pare destul de cunoscut, tipul îşi schimbă brusc dispoziţia şi devine serviabil. Repet numărul cu voce tare iar în cei douăzeci de metri pătraţi este limpede că se auzise bine şi clar. Umbra mea are o faţă consternată. Proprietarul magazinului îmi împinge peste tejghea telefonul şi dispare brusc după o perdea preocupat să îşi facă ordine pe ceva rafturi, în spate.

Fomez numărul, dau centralistei numărul interior şi un nume. Ascult. Mi se cere numărul de la care sun, mă aplec şi îl citesc pe cartonaşul de pe laterala telefonului.

– Nu ieşi din magazin, vine răspunsul, sunăm noi în cinci minute.

Las receptorul jos şi încerc să mă concentrez. Cinci minute. Suficient să se întîmple absolut orice. Ori eu eram aici în capcană. Capcana dublă. Mă holbam fără să mă pot concentra pe un pliant: The biggest little Sea in the World – Balaton. Cea mai mare mare mică din lume. Eu, cel mai mare mare fraier dintr-o lume de fraieri.

Sunetul melodios al Panasonicului mă readuce pe coordonatele prezentului acut. Mă uit la aparat şi abia atunci văd indicaţia de pe panoul aparatului, sub luminiţa roşie aprinsă era marcajul „rec”. Deci era pus pe înregistrare automată. Cu atît mai bine. Ridic receptorul în vreme ce patronul magazinului se uită ca din greşeală la mine să vadă ce butonez eu la telefon. Erau cei de la Nemzeti Biztonság, domnul „B”. Îl deranjasem probabil de la ceva al naibii de important, scapă în receptor un

– Şto slucilosi? Face o pauză, eu îi dau vreme să realizeze că nu e limba pe care mă aşteptam să o aud. Ce se întîmplase, mai nimic, aveam după mine tot felul de indivizi dubioşi, asta se întîmplase. „B” refrazează într-o engleză didactică. Îi fac un desen al situaţiei, aşa, în linii mari şi cu voce tare. Îi redesenez istoria recentă. Cum după atentatul asupra mea din 22 sept 1991 la sediul din Üllői út 315 ker. XVIII (fostă Vörös Hadsereg) am fost silit să-mi părăsesc domiciliile şi pe cel de la sediul partidului şi pe cel de pe Thököly út. 14 lăsîndu-mi toate lucrurile personale la ultima adresă. Îi mai explic că a doua zi, în zona Csalogány Hotel în jurul orelor 17 aveam o întîlnire cu nişte tipi foarte insistenţi, întîlnire pe care nu aveam cum să o mai amîn.

O pauză. Tăcerea izbucneşte agresiv din receptor. După vreo jumătate de minut aud din nou vocea lui „B”.

– Revii în jumătate de oră la numărul pe care ţi-l dau. Vorbeşti direct cu şeful. Îmi dictează numărul, rar, de două ori şi întrerupe legătura făra alte comentarii.

Citește mai mult

012. Primele veşti din lumea reală II

012.

Primele veşti din lumea reală II.

bvtank

 ……………………………………………………………………………………………………….

Nu mai pomenesc cum şi cît ne-am chinuit pe drumul Poienii.

Drumul neamenajat, întunericul, iarna care îşi spunea cuvîntul. Noroc că ştiam destul de bine zona… din excursii anterioare… Pană devenise aproape abulic, păşea rar, cu greu, ca un robot. Ultima parte a drumului, din Poiana Mică aproape l-am cărat în spinare. Făceam pauze tot mai dese. Într-un tîrziu ajungem în gura Poienii, lîngă poşta veche aveam o primă vila a gospodăriei partidului şi mă gîndisem să facem primul popas acolo. În faţa poştei dar şi în faţa vilei gospodăriei de partid, cete de civili înarmaţi, parcă văd şi ceva uniforme. Era limpede că trebuia să ocolm cît mai pe departe zona asta aşa că am urcat prin dreapta pe dealul unde erau şi aici cîteva vile de protocol dar unde nu eram cunoscut de către personal. Aşa că ocolim prin Valea lui Brîncă, pe sub pădure, chiar vizavi de Poiana Ursului. Ştiam o vilă mai aparte acolo unde se ţineau reuniuni mai aparte. Avem noroc. Nimeni nu era în zona vilei. Urmele pe zăpadă nu arătau musafiri recenţi. Îl pun pe Pană proptit de un gard după ce mă chinuisem să îl trec printre ulucile gardului. Îi spun să stea să aştepte.

- Măi băiatule, unde pleci, cum mă laşi aşa aici? Scînceşte el cu glas pierit.

- Tov. Secretar, nu plec nicăieri, îi răspund eu. Merg să mă asigur că ne deschide vila dar intrăm prin spate, că e mai bine.

Îl las acolo şi trec printre liziera deasă de brazi tineri care înconjura partea de Nord a vilei. Bat la uşa din spate şi am surpriza ca aproape imediat să mi se deschidă. Era o lucrătoare angajată acolo, mă cunoştea de la alte vizite în zonă. Ieşise cu un coş gol, mare, în mînă. Mergea spre clădirea anexă unde pe o laterală era „lemnăria”, depozitul de lemne tăiate pentru iarnă.  Merg cu ea să o ajut şi pe drum îi explic situaţia, cu cine sînt şi ce am dori. Cînd aude că Pană este acolo şi că l-am făcut să urce noaptea pe jos în Poiană pe drumul vechi, femeia se cruceşte. Lăsăm coşul plin cu lemne la uşa din spate a vilei şi ne întoarcem amîndoi, traversăm liziera de brazi şi ajungem la locul unde îl lăsasem pe Pană. Nu se mişcase de acolo, stătea aşa, nemişcat, cu căciula mea „rusească” pe o parte, cu clapele lăsate.

- Bună seara tovarăşe prim secretar, face femeia către Pană. Vorbele femeii îl aduc undeva, mai aproape de realitate, o realitate a lui. Face efortul să ia o poziţie mai firească, mai demnă cumva. Haideţi să intrăm în bucătărie că este cald şi am ceva cald pe sobă, continuă femeia dînd dovadă de un tact deosebit.

Îl susţinem primii paşi şi pînă trecem de liziera de brazi. După aceea Pană pare a-şi scutura de pe el starea aceea de abandon şi renunţare, merge cu paşi siguri prin zăpada înaltă, spre uşă din spate a vilei unde ne aştepta coşul mare plin cu lemne. Întrăm şi Pană se duce direct la toaletă, ştie locul ca acasă. În vremea asta femeia trage toate draperiile şi lasă jos storurile groase interioare. La cîteva geamuri trage obloanele de afară şi le asigură. În orice caz, de afară nu s-ar fi văzut fir de lumină. Singurul lucru care putea trăda activitatea din vilă şi prezenţa cuiva acolo era fumul care cu siguranţă ieşea pe hornurile înalte. Dar vila este, cum ştiţi, înconjurată de brazi deşi de jur împrejur. Femeia se apucă să încropească ceva de mîncare. Eu fac rondul pe la toate ferestrele şi din spatele draperiilor ţin sub observaţie aleea principală care străbate toată curtea pînă la poarta dinspre drumul de acces. Uşa din spate era bine ferecată, era greu de intrat pe acolo. Peste tot uşile erau construite aşa solid pentru că altfel urşii făceau vizite mai tot timpul iarna. Pană revine de la toaletă, mai vioi şi în fine, mai prezent şi ancorat în realitate.

- Măi copii, face el către mine şi către angajată, eu chiar nu înţeleg de ce m-a trimis tovarăşul pe mine aici. Sigur ştie acolo la CC că situaţia este pierdută. Securitatea era împărţită de mult. Ba Biroul Unu, ba ea, cu Biroul Doi. Nu mai ştiu oamenii cui să raporteze, ce să informeze şi pe cine. Să fie clar, ce zic eu este între noi, aşa, ca o critică mai constructivă. Femeia îşi face de lucru pe lîngă soba cea mare, ea nu este acolo, servise ani în şir mai marii partidului şi ştia că ea nu trebuie să fie acolo chiar dacă este.

- Tov. Pană, zic eu, noi ne vedem de planul meu, trebuie să vă aduc sănătos şi întreg la centru. Am văzut că ăştia la Braşov au dat bir cu fugiţii şi s-au împrăştiat ca şobolanii. Raportul meu aşa o să fie. Noi doi acum ne odihim pentru a putea ajunge pe jos la Rîşnov, de acolo la Bran. De la Unitatea de securitate din Bran, de la „Şcoală” vom primi tot ce ne trebuie pentru a putea trece Bran-Rucăr şi a găsi cea mai apropiată unitate MAI din perimetrul Bucureştiului.

- Nu ştiu dacă mă ţin picioarele pînă la Rîşnov, face Pană. Chiar nu ştiu cum ajungem acolo. Eu mă fac că nu îl aud şi întreb femeia care cotrobăia prin dulapuri dacă nu are pentru mine o căciulă ceva. Pană îmi rechizţionase căciula mea căzăcească din blană, cu clape iar eu mă chinuisem tot drumul cu pălăria lui din fetru moale. De calitate, nu zic, dar ridicolă în condiţiile iernii de afară. După ce dispare o vreme din încăpere femeia revine cu un braţ de tot felul de fesuri şi căciuli din lînă groasă, care mai de care mai fistichii. Cred că erau în dotarea vilei pentru cazuri cînd „tovarăşii” veniţi nu sosiseră pregătiţi cum se cuvine pentru vremea de iarnă. Îmi aleg un fel de căciuliţă-fes cu clape lungi peste urechi din lînă groasă şi moale. Îi spun femeii că o iau pe aceea şi îi dau pălăria lui Pană.

- Pune-o bine la garderobă, o iau eu data viitoare cînd trec pe aici, face Pană. Eu fac un schimb de priviri rapid cu femeia. Era tot mai limpede că omul judeca totuşi în afara realităţii pe care o trăia.

Am apucat să ne lungim aşa, îmbrăcaţi fiecare în cîte unul din dormitoarele mici, din spate, de lîngă anexele bucătăriei. De acolo fumul de la coşuri nu ar fi fost la fel de vizibil. Pe la orele 6 dimineaţa eu eram în picioare şi priveam spre Sud Est cum se ridică prima geană de lumină. Era momentul să ne urnim din loc să ieşim din staţiune cît încă nu se trezeau civilii înarmaţi să blocheze drumurile. Oricum, intersecţiile erau blocate şi ieşirea spre drumul Rîşnovului era ocupată de civili înarmaţi cu ZB-uri, AKM-uri şi, pusă în poziţie chiar în intersecţie chiar pe coama dealului era o mitralieră grea, de companie. Uniforme militare nu se vedeau. Pană, cu toate buzunarele paltonului pline de ceva provizii, pacheţele făcute de angajata de la vila de protocol aştepta în semiîntunericul de lîngă liziera de brazi. Mă decid repede. Ştiam eu o cale de a intra pe drumul Rîşnovului dinspre Poiana Mică. Acolo sigur nu era nimeni, este un mic drum forestier. Mulţumesc frumos femeii care ne găzduise riscînd în mod evident, îl împing pe Pană în faţa mea şi eu, cu un fel de taşcă în bandulieră, o iau în spatele lui ghidîndu-l. În geanta aceea erau tot pacheţele mici cu provizii. Inclusiv 3 sticle de Pepsi şi două conserve de ananas şi un termos cu cafea. Aveam ce căra. Nu avusese rost să protestez.

După o vreme, cînd se mai luminase noi eram deja în pădurea rară, eu trecusem în faţa lui Pană şi lăsam urme în zăpadă  în care să calce. Dăm de drumul Rîşnovului. Ne mişcăm mult mai uşor. Cu opriri, cu pauze, cu momente de răzgîndire şi proteste din partea lui Pană, iată că ajungem la ultima curbă şi ultimul palier de coborît spre poiana în care este restaurantul „Acapulco”. Acela cu piscină şi terasă. Pe dreapta cum cobori. Pană se însufleţeşte şi este în stare să zburde direct acolo. Eu mă chinui şi trebuie pur şi simplu să îl plachez ca să îl opresc. Ne lăsăm în zăpadă undeva între tufele de aluniş desfrunzite şi urmărim o vreme activitatea din curtea restaurantului. Ronţăim cîteva cubuleţe de zahăr şi ultimele batoane de susan şi nu ştiu ce alte seminţe, chestii din acelea care le au doar tovarăşii pe la gospodăria de partid. Bem şi ultimele guri de cafea. Aproape trecuse de prînz iar în curtea restaurantului era linişte din nou. Veniseră în două rînduri căteva Dacii cu civili înarmaţi, cred că făcuseră raiduri de percheziţie şi confiscări, pentru că după gesturi erau violenţi iar la plecare îndesau mereu cutii şi lăzi cu sticle, cîteva roţi de caşcaval şi alte cele în portbagaje. Este clar că s-a dus naibii orice fel de ordine şi legalitate, se instituia o anarhie locală. M-am gîndit că ar fi la nivel naţional la fel, dar nu puteam crede asta. Pentru mine este limpede, trebuia evitat restaurantul cu orice preţ. Aşa se face că ne-am îndreptat spre pădure, pe stînga drumului de coborîre şi cu grijă am depăşit în fine zona restaurantului. Drumul era periculos de aproape şi făceam eforturi să îl lămuresc pe Pană că nu aveam ce căuta pe drum. Nu puteam şti cînd vor veni şi alţii în misiuni şi raiduri de rechiziţie.

Drumul ne sileşte pînă la urmă să ieşim într-o străduţă îngustă, între case. Era linişte. Chiar cînd speram că vom putea ieşi din pîlnia aceea a a intrării în localitate să o luăm la stănga, spre Sud-Est, spre Bran cînd, de pe o străduţă adiacentă, de undeva din dreapta, se aud voci multe, mînioase. Ca din pămînt răsar vreo zece, cinsprezece civili, toţi cu brasarde tricolore pe mîna dreaptă, toţi cu AKM-uri, ZB-uri şi chiar pistolete. Unul are un PSL nou nouţ cu luneta pe el. Toţi au în bandulieră sacii regulamentari militari pentru muniţia de rezervă.

Nu se apropie prea mult şi izbucneşte o ceartă între ei. Ra-ta-ta-ta! Răsună o rafală de pistol mitralieră şi frontonul unei case se năruie iar nişte ferestre se sparg.

- Băi teroriştilor, băi bandiţilor, staţi pe loc sau va spargem, acum vă tai în două! Strigă unul dintre ei, cel care trăsese în frontonul casei din dreapta noastră. E limpede, acela fusese foc de avertisment. La fel de limpede, oamenii era deja beţi şi surescitaţi.

- Hai, treceţi la zid, acolo! Ra-ta-ta-ta-ta. O nouă rafală spulberă de data aceasta zăpada îngheţată de pe marginea şanţului chiar înspre locul unde ni se indică se ne lipim de perete.

Începe percheziţia. Tîmpitul de Pană avea la el toate actele posibile ş imposibile. Cred că avea şi confirmarea de cînd îl făcuseră membru de partid acum vreo 200 de ani. Observ că pantalonii lui Pană se coloraseră discret între picioare. Îşi dăduse drumul pe el, se speriase la a doua rafală. Eram nervos. Nu mă gîndisem la asta, că idiotul ăsta îşi cărase cu el toate hîrţoagele. Eu nu aveam nimic la mine, niciun petic de hîrtie, scris sau nescris.

– Dah’ normal, ţi le luaseră aia de la „desfacere” de la Tractoru’, nu? Hai, spune unde ai aruncat tu actele tale. Dar arma? Pistolul tău şi încărcătoarele de rezervă pe unde le-ai pitit? întreb eu imperativ. Ionaş îmi specificase clar că ar fi bine să aflăm unde lăsase actele, legitimaţiile de serviciu şi autorizaţiile dar mai ales arma şi muniţia.

– Aici este altă treabă, nu cred că se cade să o discutăm acum şi aici, zice cumva semeţ Simulescu. Îşi adusese aminte cine era, cine fusese, mai bine zis.

– De ce domnule, fac eu, crezi că evadăm şi dăm fuga la locul cu pricina să ţi le furăm? ripostez eu. Dar lasă, vine vremea cînd o să vrei să fi spus, o să vrei să spui. Atunci spune cum ai ajuns aici totuşi. Văd în ochii lui o undă de tristeţe, privirea omului înfrînt, lasă ochii în jos, mormăie ceva. Se foieşte cîteva clipe şi-şi schimbă poziţia pe marginea patului şi reia povestea.

Ne-au controlat ăia la piele. Stăteam amîndoi cu pantalonii şi chiloţii în vine, cu parte din haine în braţe, lipiţi de zidul verzui al casei unde fuseserăm împinşi. Simţeam duhoarea ălora, a aburilor de alcool din respiraţie, le simţeam nervozitatea. Erau impulsivi şi ar fi făcut oricînd uz de armă. Vreo trei dintre ei se trăseseră mai în spate, la vreo douăzeci de metri unde aveau, probabil rechiziţionată, o Dacie Break neagră cu număr scurt. Pe capota maşinii întorceau pe toate feţele actele lui Pană. Observ că unul dintre ei scoate de sub şuba îmblănită o staţie de emisie recepţie. Începe o discuţie prin staţie cu cineva şi se îndepărtează şi mai mult gesticulînd cu mîna rămasă liberă şi uneori şi cu cea care ţinea staţia. Încheie conversaţia şi revine spre maşină. Adună teanc toate actele lui Pană şi pe urma vine direct spre noi, cu ochii la mine.

- Bă, dacă ăsta este cine spun actele că este tu trebuie să fii de la directia securităţii, sigur aghiotantul lui, unde ai actele? Bogdane, l-aţi căutat mă bine pă’sta? trebuie să aibă şi arma la el şi muniţie de rezervă, că nu-l trimite DSS-ul aşa, aiurea. Ia scoateţi-i ghetele alea de şmecher.

- Îmblănite, nu? De pilot mă?  Face el spre mine. Hai că le ştim. Io-te, cu toţii am luat la fel de la Cristian, de la depozitele de acolo, hă, hă, hă!

Mă descalţ, pe rînd, mă mai scotocesc odată, nu dau de nimic şi se opresc nedumeriţi. Chiar în acel moment apare un autobuz care trage în paralel cu Dacia neagră depăşind-o cu vreo doi trei metri. Coboară vreo patru civili, doi miliţieni şi cîţiva ofiţeri de la vînători de munte. Un altul, un civil, cu ceva funcţie mare, în uniformă completă, nouă, de la Gărzile Patriotice. Avea şi pistoletul în toc şi un AKM nou nouţ în bandulieră. Parcă venea de la defilare. Ceilalţi aşteptau cu deferenţă să vadă ce ordine dă acesta din urmă.

- Să fie clar, cu Pană nu ne putem întoarce la Braşov, riscăm să îl împuşte aştia la fiecare blocadă de pe stradă sau din intersecţii. Vorbesc acum cu „şcoala de la Bran*” să trimită un dispozitiv care să îl preia să îl ducă peste Bran Rucăr la Bucureşti să se spele pe cap cu el acolo. Pe ăstă, face respectivul arătînd spre mine, îl facem pachet şi îl ducem întîi la garnizoană pe strada Lungă, pe urmă îl dăm alor lui, la miliţie, nu la inspectorat, nu la securitate. Vedem ce zice şi Florea. Aţi auzit ce e acolo. Cică stau ăia să arunce oraşul în aer. Au depozite mari de combustibil şi muniţie acolo şi au trimis oameni pe sub Tîmpa cu lansatoare de rachete să le arunce în aer toată unitatea. Unul dintre cei care era evident şeful „dispozitivului” care ne capturase pe noi zice:

- Poi bine, dar Zagoneanu nu este acolo, nu l-au găsit?

- Nu, se zice că aia mai mici în grad au fugit de acolo şi s-au ascuns. Cică ar fi rămas doar cîţiva mai curajoşi şi mai loiali, proştii. Cică cel mai mare în grad ar fi col. Zichil rămas pe acolo. Stă ca prostul să apere onoarea unităţii. Bun, acum hai, gata, îmbarcarea. Spre Bran. Sunteţi aşteptaţi în trei puncte pe parcurs de ceil de la „şcoala de la Bran”. Staţi pitiţi, cu capetele jos şi armele să nu fie la vedere.

Pană, îmbrăcat, impachetat, legat cobză este suit mai mult îmbrîncit în autobuz. Pur şi simpu mi-era milă de bietul bătrîn. Eu, mă îmbrac rapid sub privirile amuzate ale beţivilor cu tricolor care mă capturaseră. Meritam cu vîrf şi îndesat dacă am fost prost şi m-am lăsat prins. Autobuzul manevrează greoi şi dispare după o curbă strînsă. În spatele lui rămăsese Dacia neagră şi un ARO militar. Ofiţerii de la vînători de munte împreună cu cel de la gărzile patriotice se suie în ARO nu înainte de a da ordin ca eu să fiu pus în Dacie, cu alţi trei civili înarmaţi şi să îi urmăm.

Ne urnim şi noi din loc. La fiecare intersecţie mai mare, grupuri de civili cu brasarde tricolore, cu arme de tot felul şi printre ei şi unii în uniforme de gărzi patriotice. Două dispozitive mai serioase şi mai organizate erau la intersecţia şoselei ce vine de la Codlea cu cea de unde veneam noi, de la Rîşnov şi cel de la intrarea efectivă în Braşov, la Bratolomeu, în capătul străzii Lungi. La fiecare din ele omul nostru de la garzile patriotice le prezenta o serie de documente, respectivii le verificau, dădeau ceva prin staţii şi treceam ambele maşini fără probleme. Am avut impresia că se fac verificări paralele, civilii făceau ceva verificări în legea lor, cei în uniforme făceau fiecare verificările lor. Dar impresia mea este că fiecare se baza pe legitumitatea prezenţei celorlalţi împreună cu ei.

Am ajuns aşa din oprire în oprire pe strada Lungă, la Garnizoana Braşov. Nu sîntem primiţi în curte şi sunt scos doar eu, însoţit de căpitanii de la vînători de munte şi cel de la gărzile patriotice. În curte intră şi ies pe o intrare separată civili. Ies mereu civili înarmaţi cu toate tipurile de armament şi cu brasarde tricolore pe braţ.

Pe holul înalt şi lung al clădirii construite pe vremea Imperiului Austro-Ungar, foială mare, toată lumea se uită la mine ca la urs. Eu probabil arătam ca dracu, speriat şi cu căciuliţa mea de lînă Apare comandatul garnizoanei, generalul Ioan Florea, se opreşte în faţa mea şi zice:

- Ce fac eu cu ăsta aici? În maşină cu el, pe burtă, jos, dacă-l văd teroriştii că omoară pe toţi, dacă îl văd revoluţionarii, tot dracul ăla! Rapid cu el la miliţie, vorbesc acum cu Neagu, cu Ionaş, îl bagă ei jos. Zagoneanu a dispărut ca măgaru’n ceaţă.

- Tov. General, face cel de la gărzile patriotice, noi îl ducem acolo, eu ce execut după aceea? Colonelul Toma nu ne mai dă niciun ordin de vreo două zile.   

- Lasă-l mă pe Toma, am luat eu conducerea gărzilor, te ocupi în continuare de distribuirea armelor către populaţie că ne omoară teroriştii.  ne otrăvesc  apa. În intreprinderi să se dea armament pe bonuri interne, aici dăm pe buletin. Cînd se termină raportaţi şi vă mai trimit. Aha, vezi să fie în continuare un stoc de PSL-uri cu muniţie suficientă la judeţeana de partid, în cabinetul primului secretar, acolo îl găseşti pe Ionescu. Ăla specialist în „tir sportiv”. Trebuie să fie arme şi muniţie sufcientă acolo, pot coborî teroriştii de pe Tîmpa sau de la securitate.

Eu nu am mai înţeles nimic. Care securişti, care terorişti. Pe colonelul Toma îl ştiam, era seful Gărzilor Patriotice, om responsabil. Cum naiba dau ăştia arme la toată lumea?! Acum afară toţi de pe stradă sunt înarmaţi. Pe bon de la intreprinderile de stat sau pe buletin din garnizoană sau din camioanele vînătorilor de munte.

Simulescu se opreşte din relatare. Noi nu comentăm. Acum pricepeam de unde atîtea focuri de armă cîte auziserăm noi de aici din subsol. Vuise o zi întreagă tot Braşovul de sunetele canonadelor de arme automate. Era limpede că la acest moment Simulescu, dacă era anchetat după toate regulile avea să spună cam tot ce ştie. Omul trecuse deja de pragul dintre epoci. Conştientizase în vreme ce ne povestea nouă cum păşise dintr-o epocă în alta. El, Simulescu, văzuse cu ochiil lui disoluţia fostei puteri, în zadar ţi se povesteşte asta de o sută de ori, odată ce ai văzut cu proprii ochi, ştii ce ai trăit.

Mă ridic de pe pat, le fac semn celorlalţi, mă întorc cu faţa spre vizetă. Mă proptesc cu degetul în butonul negru de lîngă uşă. Tot arestul răsună de hîrîitul supărat şi enervant al soneriei. Paşi grăbiţi. Miliţienii se adună în faţa uşii noastre înainte de a trage zăvoarele şi de a deschide. Noi la rîndul nostru, ne aliniem lîngă paturi conform regulamentului, cu faţa la geam, cu spatele la uşă. Îl tragem în rînd cu noi şi pe Simulescu. Pregătiţi pentru procedură.

 

 

Citește mai mult